… toate’s vechi și nouă’s toate…
Alungat din paradisul terestru, omul și-a acoperit goliciunea. Gustase din fructul oprit, din fructul cunoașterii binelui și răului. Nu mai putea fi ca animalele câmpului, ori ale codrilor, crângurilor, apelor, cerului. Aruncat în lume, el se acoperă și se înarmează. Nu mai are spontaneitatea seducției. Învață tehnica ei. Nu mai este simplu să se afirme în mulțimea de oameni. Nu mai este singur cu consoarta sa. Chiar și pe aceasta trebuie să o aleagă dintr-o multitudine. Să fie ales chiar el. Păsările își rotesc cozile, saltă pe picioare subțiri în minunate dansuri, animalele se luptă pentru supremație în fața alesei, “tot ce mișcă” vorba poetului se îmbracă în straie de sărbătoare ca să placă, ca să cucerească și pe altă cale decât cea a armelor, a forței. Peștii adâncurilor zboară. Delfinii cântă. Haina a acoperit bărbatul, dar în așa fel încât să-i exprime virilitatea. Rochia a acoperit formele trupului femeiesc, dar în așa fel încât să îi pună în evidență farmecul, să o facă apetisantă sau să o ascundă privirilor, să îi confere o cameleonică putere de transformare, căci nimic nu se schimbă.. Iar acum, totul se amestecă, genuri, mode, tendințe, conviețuiesc. Totuși, în pofida excentricităților și transgresiunilor, moda, eleganța, seducția, definesc și evoca precum odinioară caracterul epocilor și indivizilor.
Parafrazând proverbul “spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ți spun cine ești”, s-ar putea zice: cum te îmbraci, așa ești. Hainele divulgă personalitatea, statutul social, caracterul, temperamentul. Un accesoriu atârnat într-o parte, respectarea fidelă a literei modei, sau negarea ei, puterea de a impune celorlalți “dupa chipul și asemănarea ta” un fel de guler, pentu că tu ai gușă, sau decolteuri adânci, pentru că ți-s sânii proaspeți, ori trene kilometrice să-ți ascundă picioarele diforme, exagerările sau echilibrul unui stil, totul e miez al unui singur cuvânt, MODA. Ea exprimă și se exprimă. Este un adevărat personaj al tuturor timpurilor. Zeci de chipuri pentru aceeași față. Uneori îmbracă trăsăturile unui tip uman, unui fel de a se îmbrăca, de a gândi, de a minți, de a spune adevărul, de a se comporta, de a vorbi, de a scrie, de a iubi și de a ucide.
Fiecare vreme și-a avut al său domn “À la mode” deși doar francezii veacului al XVII-lea l-au poreclit așa pe cel “à la page” sau cum s-ar spune “dans le vent”. Dar ce e “val ca valul trece” și revine. Tot așa, moda, pe care urmașii francilor, sensibili la frumos, dar și la fluctuații o numesc “en vogue” atunci când ești în pas cu ea. De la verbul voguer, adică a pluti, a aluneca, a rătăci. Căci multe mai sunt, într-adevăr și rătăcirile modei. Coafuri feminine pe care pentru a le aranja se urcau bieții coafori rococo cu scara, amenajând adevărate pepiniere, sau menajerii, ori chiar cătunuri din meșe artificiale, din pene, fructe și flori. Capetele se încovoiau sub greutatea acestor instalații și oricum nu după multă vreme au căzut sub ghilotinele revoluției franceze. Bietele doamne nu vruseseră decât să le fie recunoscută eleganța, bogăția și mai ales puterea de sacrificiu…
Perucile au căzut și ele sub securea călăului, pentru libertatea femeii de a fi mai mult ea însăși. De aceea, dupa baia de sânge din “Cămpiile lui Marte”, doamnele au abordat ținute “à la grecque”, ce le puneau în evidență formele ascunse atâta vreme. Muselină transparentă, talia sub sâni, pieptănături ce lăsau părul să respire liber după ce atâta vreme rămăsese la discreția păduchilor, acoperit de fastuoase, megalomanice construcții.
În Directorat, a fost rândul bărbaților să-și exagereze unele părți din veșmânt, pentru a lua ochii. Erau: “Incredibilii” – Les Incroyables, pandantiv masculin al “Minunatelor” – Les Merveilleuses. Cravate uriașe le acopereau nu numai gătul ci și bărbia. Se vede treaba că și-l apărau, temători că ghilotina mai stă la pândă. Jachete strâmte, un fel de înaintașe ale fracului, albastre, cu tivul ajungând până la pământ, scoteau în evidență pantaloni mulați, galbeni. Pantalonii lungi, bărbătești de astăzi, sunt de altfel o găselniță a Revoluției, căci până atunci nobili îi purtau până la genunchi, legați cu funde și doar săracii și marinarii îi aveau până la glezne. Vorbeam de cravatele-pelerină, înfoiate în jurul gâtului. E o modă care a durat puțin, încântând unii îndrăzneți premergători ai dandy-ilor ce stau să se nască și vor cucerii protipendada Restaurației cu eleganța lor masculină, cu impertinența curtenitoare, sarcasmul, ironia, sângele rece, aplombul unor cai de rasă.
Trecutul cunoscuse însă gulere mult mai mari, adevărate roți de moară din dantelă scrobită, ce separau capul de trup, așezându-l ca pe o tavă a celei mai stricte etichete. Sunt timpurile rigide ale unei Spaniei ce-și trăiește grandoarea unui imperiu în care soarele nu apune niciodată, Spania Contrareformei, Spania care dicta moda într-un secol pe care-l îngenunchease în fața austerității negrului ca culoare predilectă a unei curții regale ce uneltea cu Inchiziția și dărâma imperii ultramarine.
Moda și politica merg des împreună. Italia a impus moda în Renaștere când orașe ca Veneția, Florența făceau comerț prosper cu Orientul iar manufacturile din nordul țării produceau mătăsuri și catifele de ținută. A urmat apoi ducatul Burgundei, ce-și permitea să orienteze moda căci avea în Flandra o industrie a lânii de invidiat. Iar din secolul al 17-lea a fost rândul Franței, “Parisul este singurul oraș din lume ce-și schimbă total aspectul odată la cinci ani” afirma Casanova. Imaginație și fantezie la Paris în timp ce Londra venea puternic din nordul Canalului Mânecii cu spiritul său practic și fair-play-ul unui “be a good sport”. De fapt fondatorul croitoriei de lux, așa numita “Haute Couture” este un englez Charles Frederic Worth. Venit la Paris la 20 de ani, el și-a legat numele de crinolină și de acel “cul de Paris”, fundul parizian – turnura. Tot acest englez de marcă, a impus o scenă a modei, primele parade, defilări cu oameni vii, pe care se potriveau hainele, în locul păpușilor de 25 cm pe care le trimiteau prin provincii ca să dea tonul vestimentației croitorii Regelui Soare, sau cu mult înaintea lor, specialiștii în togi din Imperiul Roman. Cuvântul “manechin” vine de la flamandul mæneken, însemnând omuleț.
Dar cât de departe și ca timp și ca proporții sunt cele ce pe strâmte pasarele, cu siluete filiforme și pași hotărâți lansează moda astăzi. Paradoxala lume a modei, plină de opoziții, imitații, repetiții și-a găsit nașul în însăși acceptarea ei de către mase. Oricine poate fi la modă, iar stilurile coabitează, fie pe stradă, ori în muzee, ori în elementele și accesoriile unei vestimentații ce reia teme cu variațiuni cu nonșalanța celui ce știe că nimic nu este nou sub soare. Se reiau chiar tatuajele, care odată erau practicate de triburile primitive, ca adevărate semne de identitate. Acestea puteau ascunde semnele îmbătrânirii, puteau epata, ori apăra de dușmani. Se reiau în prezent inelele ce perforează nasuri, guri, burice care în zorii omenirii puteau însemna supunere. Se reiau chiar frunzele de viță care se spune că ar fi împodobit ascunzând sexul primilor oameni. În defilări de modă, însoțite de muzici dodecafonice, manechine cu forme corporale ținute în strună de gimnastică și autoînfometare, își etalează superbe picioare a căror unică podoabă este poate un belciug, în timp ce din plete le curg zeci de șiraguri de perle artificiale.
Uneori se reiau umerii gigantici ai spaniolilor ori burgunzilor, cracii de culori diferite ai colanților din Renașterea italiană, pălăriile conice din perioada gotică. Se spună că în acel timp, oricine se putea îmbrăca cum îi era voia, ca și astăzi de altfel. Ce s-a pierdut însă, din păcate, este simbolismul culorilor sentimentului. Au mai încercat, ei, expresioniștii “Călărețului albastru” să-l readucă într-un fel la viață și în modă. Totuși deși multe culori și combinații de culori sunt astăzi folosite cu schepsis, s-a pierdut vocabularul unei limbi comune creatorilor și marelui public. La Franz Marc, albastrul înseamnă masculinitate, intelect, galbenul, feminitate, voioșie, senzualitate, roșul, lumea materială, etc. În schimb, în secolul al XII-lea, deși femeile ajunseseră la o înaltă cotă socială și culturală moda aparținea mai ales bărbaților, era “une histoire d’hommes”. Iată ce însemnau culorile hainelor care-l îmbrăcau pe cavalerul îndrăgostit: verdele desemna craiul rătăcitor ce tânjește după dragostea sa, albul arăta că el și-a declarat iubirea, roșul că a fost acceptat, dar nu se știe până unde au ajuns cu amorul, iar galbenul le striga tuturor în față că aleasa îi împărtășește dragostea curtenitorului, înfocatului și asiduului bărbat. De fapt, chiar în acele vremi, ca uneori în zilele noastre, bărbații își lăsau părul lung pe spate, abordând un stil efeminat, în timp ce femeile purtau pe cap pălării falice, adevărate semne de virilitate numite hennin, ce le exprimau statutul de ființe puternice, capabile să influențeze moda și moravurile.
În ultimele decenii creatorii de modă încearcă să scoată bărbatul dintr-un anume anonimat vestimentar, în care l-au împins reușitele în afaceri și pe scena politică burgheză din secolul al XIX-lea. De aproape 150 de ani, aceleași croieli de haine, aceiași pantaloni. Viviene Wesrwood a dorit să-i trimită pe bărbați la mese rotunde în bikini de leopard sintetic. Deși extravaganțele de pe podiumurile masculine depășesc în imaginație găselnițele trecutului… încă nu se văd întoarceri la moda așa numitelor “poulaines”, acei pantofi cu vârfuri de lungimi diferite în funcție de poziția posesorului în ierarhia socială a Evului Mediu. Când aveau doi metri, era semn că acesta este bine înfipt la curtea regală. În schimb să stai de vorbă cu cineva purtând prelungiri ale căputei de doar jumătate de metru nu era “de bon ton”. De fapt, diferențierile sociale nu se limitau în materie de vestimentație doar la acest aspect, ci existau haine speciale pentru evrei, prostituate, călăi, măcelari, leproși, dar și țărani, bresle, etc. În trecut veșmintelor făceau parte din patrimoniul unei familii, erau lăsate moștenire din generație în generație. Pictorul servea nu numai pentru a imortaliza persoana ci și veșmântul. Variațiile pe termen lung ale modei se datorează și unor descoperiri tehnice. De exemplu îmbunătățirile aduse acului de cusut din oțel de Damasc în secolul al XIV-lea au dus la un alt fel de croieli și îmbinări ale părților veșmintelor decât până atunci.
Astăzi, există o mare abundență de haine, uneori cei mai bogați le dau celor săraci prin intermediul instituțiilor caritabile. Prêt à porté -ul are viață mai scurtă. Modelele exclusive sunt purtate de oameni cu pedigree. Uneori le deosebește doar o semnătură, sau o marcă autentificată ori un “ex libris” transformat in ex modis….
Moda feminină face în continuare ravagii și victime. Cele ce vor să fie “dans le vent” sunt uneori la propriu trestii bătute de vânt sau de poluarea marilor orașe. Slabe, pe catalige ca cele purtate de prostituatele medievale. Trupul feminin este însă lăsat mai liber. Formele nemaifiind planturoase, nu mai au nevoie de acele corsete cumplit de strâmte ce au marcat vechiul și noul rococo. Se povestea de o fată ce vrând să-și impresioneze suratele la un bal cu circumferința redusă a taliei a murit a doua zi cu ficatul perforat.
Sfârșitul secolului al XIX-lea a însemnat melanj de stiluri. Uneori o confuzie a crepusculului a cunoscut și veacul XX. Dar după fiecare corsi urmează un ricorsi și viceversa. Si astăzi deja bine intrați în noul mileniu, creatorii se străduiesc să găsească încă “vechi” noutăți. Acum li s-a alăturat un accesoriu important, masca. Teatru, carnaval, imperativ sanitar, simbol al duplicității ființei, masca separă, ascunde, apără, transformă oamenii în anonimi, sau dimpotrivă, obliterând trăsăturile feței, le poate scoate în evidență pe cele ale modei.
Moda e modă. Schimbătoare, efemeră și eternă, ea se potrivește ca o mănușă omului cu bunele și cu relele sale. E culoarea acestei tapiserii care este viață.