Arshile Gorky poate fi considerat primul dintre suprarealiștii americani, un avatar al celor europeni si mai ales promotorul expresionismului abstract al școlii New-Yorkeze. El este un artist complex din generația lui Pollock, Rothko și De Kooning – căruia i-a fost mentor, prieten și coleg de atelier. Acești americani get-beget sau naturalizați și-au adus țara în fruntea mișcării internaționale pentru o artă nouă, energică și poetică, gestuală și spațială în anii 1940 si ’50.
De Kooning venea din Țările de Jos. Rothko, pe numele lui adevărat Marcus Rothkowitz, era din Rusia, iar Gorky, adică Vesdanig Adoian, se născuse la Hajotz Dzore în Armenia turcă pe 15 aprilie 1904.
Copilăria a lăsat urme adânci în sufletul acestui artist ce a știut să mânuiască emoția culorii și robustețea liniei pe care a ținut-o în frâul simbolului, în compoziții cu perspectivă multiplă.
„Amintirile mele despre Armenia îmi deschid noi viziuni. Arta mea este, prin urmare, o artă în creștere în care formele, pinii, imaginile, amintirile din Armenia germinează, respiră, se extind și se contractă, se înmulțesc și, prin urmare, creează noi căi de explorare”.
Legătura de suflet cu mama sa, care a murit când Arshile avea doar zece ani, este o permanență în opera lui. În 1926 a pictat tabloul intitulat: “Artistul și mama sa”. Era de șase ani în America, unde a emigrat după un timp petrecut în Rusia. La Tiflis studiase politehnica, între anii 1916-1918.
În primii ani americani, Adoian își schimbă numele, devine Arschile Gorky, frecventează cu patimă muzeele, îl studiază autodidact pe Picasso și urmează sporadic cursurile Noii Scoli de desen din Boston (1923-1924) și ale Academiei de desen new-yorkeze în 1925.
La început se simte cucerit de cubism, mai ales de interpretările lui Picasso, apoi îl interesează viziunea abstractă si lirică a Expresionismului kandinskian. Nu rămâne indiferent nici la punctul de vedere suprarealist, pe care treptat si-l însușește, definind-și însă un stil propriu, cu rădăcini adânci în observarea naturii.
Critica a notat ca la Gorky “recapitularea diferitelor stadii ale picturii europene nu a reprezentat doar o serie de identificări, ulterior respinse de artist, ci adevărate lecții despre feluritele posibilități de a picta”.
Uneori, formele sale par să continue un tablou de unde l-a lăsat Miró. Culorile sunt însă mai opulente, pictorul preferând simbioza de tonuri, nuanțele intermediare, față de cele tranșante (uneori) ale catalanului. Fondul este lucrat cu migală și evidență a planurilor și volumelor compoziționale, delimitate coloristic.
Gorky este foarte receptiv față de noile înțelegeri plastice ale artei moderne.
Arta lui Pablo Picasso și Wassily Kandinsky, precum și cea a lui Joan Miro și Roberto Matta, a avut influențe puternice asupra picturii lui Gorki. Matta în 1942 i-a sugerat să dilueze pigmentii cu mai multă terebentină, pentru o mai mare fluiditate.
Îi place Cézanne dar și Matisse. Pe urmele celor doi, construiește cu dezinvoltură. Sondează realitatea umană psihanalitic, prin imagini subiective ce vor să reflecte tainele sufletului. Lumea exterioară îl provoacă de altfel la viziuni tot așa de profunde, de active, pictorul combinând spectacolul naturii ca un flux de amintiri astfel încât ochiul este un dublu izvor, dinspre și înspre artist, “ochiul” devine firul conducator ce leagă lucrurile cele mai eterogene, senzațiile cele mai disparate.
Viața interioară a lui Gorky este bogată și el reușește să comunice o gamă largă de emoții mai ales prin folosirea culorii, ce deseori capată o mare încărcătură dramatică. Unele tablouri au sfâșierea unui strigăt de durere, a unei agonii prelungite în bocet sau cel mai ades sunt emanații ale interiorizării artistului.
Gorky s-a sinucis în 1948. Moartea sa a coincis cu recunoașterea internațională a Școlii new-yorkeze, pentru promovarea căreia el luptase atât, aducându-și o influență benefică asupra noului stil care se năștea: expresionismul gestual și abstract. În 1947, Pollock pictase “Catedrala”, drippingul câștiga teren, se anunța pictura informală, gestul de a picta conține pictura însăși, legăturile cu natura sunt rupte. Dar pentru a ajunge la aceste extreme, a fost nevoie de traducerea în limbaj american a noului vocabular plastic manevrat de europeni, a fost nevoie de cubism, dadaism, suprarealism, expresionism german, a fost nevoie de Cézanne, Picasso, Miró, Kandinsky, Matisse pentru a numi doar vârfurile de lance și a fost nevoie de pictori ca Arshile Gorky, emotivi și logici, folosindu-și creativ doza de irațional care să stabilească și apoi să ardă punțile de legătură cu arta de peste ocean.
