9 septembrie 1899 – 8 iulie 1984
Brassaï a fost unul dintre fotografii emblematici ai Parisului interbelic. A stat în rând cu mari maeștri ai “anilor nebuni”, i-a cunoscut, i-a imortalizat pe peliculă, a scris Convorbiri…cu unii dintre ei, cu Picasso, de pildă.
Prima oară când am văzut un album de fotografii semnate Brassaï am avut o senzație dulce-amară, puternică, seducătoare. Era Parisul noaptea, un jurnal fotografic al orelor târzii ale nopți pe străzile pitoreşti dintr-un Paris fermecător și interlop, ca în cântecele lui Edith Piaf. Parisul filmelor alb-negru ale unui Jean Renoir sau Marcel Carné, Parisul anilor 1930-40, cu strǎzi pietruite, tocuri înalte, zulufi dați cu briantină, prostituate, camere de hotel ce mai păstrau parcă mirosul acru al unor rendez-vous-uri fugare şi indiferente. Un reportaj al străzii pe care Brassaï a reușit să o facă tangibilă și grăitoare celor ce o privesc după o jumătate de veac.
Opera lui este o adevărată “oglindă cu memorie”, cum a fost numită încă de la sfầrșitul secolului trecut fotografia ce ajuta la recuperarea unui cotidian pierdut în fuga necontenită a timpului.
Dacă anii ’20, ’30 ai secolului XX au însemnat în fotografie cam ce-au fost anii ’60 pentru eliberarea instinctuală a individului, anii ’40, ’50 au adus o reașezare în tiparele realității, după experiențele suprarealiste ce propuseseră inefabilul visului ca măsură a imaginii fotografice, obținută mai ales prin diferite tehnici de laborator.
A început să se impună fotografia-document, cea care surprindea pe peliculă anonimatul străzii, în mod spontan, nemijlocit de o ulterioară prelucrare subiectivă cu ajutorul supraexpunerii, a solarizării, fotogramelor, colajelor sau a altor
procedee pentru a obține efecte care să susțină deplina libertate de creație negând însă intuirea realității unui eveniment fotografic în spontaneitatea sa plastică și semnificativă.
Brassaï a fost prieten cu suprarealiştii, dar nu s-a lăsat sedus de găselnițele lor, fiind, încă dinaintea celui de-al doilea război mondial, promotorul fotografiei realiste. Aceasta va reveni în forță după anii ’50: cu tendințe expresioniste, la Robert Doisneau, Werner Bischof sau Camilla “Ylla” Koffler, cu accent pe insolit, la Agnès Varda, sau pe surprinderea banalului cotidian, la Cartier Bresson, ori a poeziei acestui cotidian la Izis Bidermanas etc.
În cartea sa Convorbiri cu Picasso, publicată în 1964, Brassaï vorbeşte fără false emfaze, cu degajare şi chiar simț al umorului despre oamenii de artă pe care i-a cunoscut sau i-au fost prieteni: Prévert, Eluard, Breton, Matisse, Cocteau, Dalí, Man Ray, Miró şi mulți alții. Împreună cu Prévert, a trăit aventuri în timpul războiului, întorcându-se amândoi de la Cannes, la Paris, unde doar puțini dintre artişti, printre care Picasso, prietenul său, nu luaseră drumul Americii pentru a fugi de hoardele hitleriste.
Brassaï se stabilește la Paris în 1924, după ce a studiat arta la Budapesta şi Berlin, și lucrează mai întâi ca ziarist. Treptat însă se simte tot mai mult atras de fotografie, ce-i folosește aptitudinile artistice și pe cele de comentator al faptului divers, pe care îl tratează în lucrările sale cu ajutorul mijloacelor tradiționale, cu “umanitate înțelegătoare și poetică”, oprind timpul în loc cu ajutorul obturatorului și al unei intuiții ce fixează, cum spunea un critic “expresia unică, irepetabilă a imediatului”.
Fotograful Brassaï își arată acuitatea înțelegerii vizuale, plastice, a insolitului și în scrieri literare ce reproduc cu aplomb “conversații” cu contemporanii săi, cum ar fi “Histoire de Marie”, sau “Bistro-Tabac” din 1943.
În 1945, Brassaï deschide prima sa expoziție de desene, pe care le va publica ulterior într-un volum
prefațat de poetul Jacques Prévert pentru care fǎcuse scenografia baletului Rendez-vous. Decorul de teatru făcut din fotografii este o idee proprie pe care a folosit-o și în alte ocazii: pentru Fedra de Georges Auric și Jean Cocteau, pentru En passant de Raymond Quesneau, sau D’amour et d’eau fraîche de Elsa Triolet şi Jean Rivier.
Brassaï s-a ocupat cum se vede de desen, scenografie și chiar sculptură mică în piatră, cu care a participat la expoziții peste Atlantic. El a purtat cu sine ca un adevărat patriot numele ținutului său natal al oraşulului transilvan unde a văzut lumina zilei în septembrie 1899. Bonom inteligent al fotografiei, rămâne în istoria artei mai ales pentru felul cum a știut să mânuiască acest mijloc de expresie. Am mai vorbit deja de Paris de nuit, din 1933, acel studiu asupra lumii interlope, a dezmoşteniților societății, dintr-un oraş cosmopolit, la care se adaugă în 1949, Camere în Paris, şi Sculpturile lui Picasso, iar în
1952 volumul Brassaï, după care urmează Sărbătoare în Sevilla, albumul din 1956 şi Graffiti, din 1961, unde semnele anonime de pe zidurile orașului capătă în rezoluția fotografică consistența unei picturi expresive de Dubuffet.
A realizat chiar filme de lung metraj, printre care Tant qu ‘il aura des bêtes a fost elogiat la Cannes, în 1956. Iar panoul său decorativ Trestiile este așezat în sediul UNESCO din Paris alături de cele ale lui Miró și Picasso.
Căci, cum spunea Henri Michaux, “realitatea fixată pe pelicula fotografică de Brassaï nu mai poate fi privită cu aceeași ochi ca înainte”
Cheers!