Apetenţa pentru distrugere care a marcat într-un fel veacul trecut în artă şi nu numai, a început cu deformările, cu spulberarea aproape iconoclastă a formei ce reda imaginea realităţii, de curentele inovatoare de la începutul secolului 20. Futuriştii au fost în continuarea cubismului cei care decretând importanţa vitezei în noua eră tehnologică, au vrut să dinamizeze arta şi totodată să dea un nou impuls Italiei, ţara de origine a promotorilor mişcării ce încetase să mai joace pe scena artelor rolul principal pe care îl avusese până în secolul al XVIII-lea.
Sensibil, talentat colorist, Gino Severini este într-un fel cel mai domolit dintre futurişti, dar cu toate acestea el reuşeşte să dea o expresie profundă poeticii acestora. El nu a fost adeptul extremelor ca unii dintre cei alături de care semnase în 1910 Manifestul Futurist, ce propovăduia arta ca violenţă, cruzime, sau considerau războiul sublim, ca o adevărată baie purificatoare, igienică, de gloanţe.
La început influenţat de pointilismul lui Seurat, pe care îl cunoaşte în 1906, Severini va păstra în pictura sa nota neo-impresionistă, chiar şi atunci când pânzele sale se vor afla la apogeul abordării futuriste, fiind tumultoase, „sugerând mişcarea prin înmulţirea, opunerea şi dezagregarea planurilor”.
Severini apelează mult la juxtapuneri şi suprapuneri de planuri aproape cinematografice, transparenţe şi supraimprimări care dau „impresia de alunecare, relativitate, mobilitate ca şi sculpturile lui Boccioni”(Pierre Courthion). Pe acest teoretician al mişcării futuriste îl cunoaşte chiar din 1901, la Roma, când tânăr talent de numai 18 ani îşi căuta un mod de afirmare al veleităţilor artistice.
Dar mai marcantă va fi pentru el întâlnirea din 1902 cu Giacomo Balla, veteranul pictorilor care s-au unit mai târziu la iniţiativa lui Marinetti să decreteze că o maşină în viteză este mai frumoasă decât Victoria de la Samotrace.
În general este nevoie de astfel verdicte ce afişează dorinţa de a răsturna principiile prestabilite, de a schimba lumea cu orice preţ, ca să atragi atenţia asupra ta, ca artist, şi războinicii futurişti s-au folosit de o adevărată „orgie a distrugerii” pentru a se impune pe scena artei, în acel febril început de secol. Ei susţineau că intuiţia este sursa artei, şi în asta îl aveau ca predecesor pe compatriotul lor filosoful Benedetto Croce. Totodată erau adepţii zgomotului, ai confuziei, vroiau să redea în lucrările lor de artă mişcarea, vizualizată în toate fazele ei. Pentru futurişti universul este sursa de inspiraţie în continuă devenire, ca în cuvintele lui Cocteau: ”În artă trebuie să înghiţi o locomotivă şi să verşi o pipă”.
Şi Severini vroia să pună arta în acţiune. Plecând de la nucleul central al obiectului, de la focarul lui de viaţă, el căuta să obţină ceea ce Marinetti numea un „transcendentalism fizic”.
Căuta asocierea desenului şi a culorii în aşa fel încât să realizeze fuziunea spiritului atât în stilul lui Ingres, cât şi al lui Delacroix, adică să împletească rădăcinile cubismului cu cele ale futurismului, să fie şi apolinic şi dionisiac, să ţină în frâul unui anume cubism clasic dezlănţuirea formelor futuriste. Ceea ce bineînţeles i-a atras multă simpatie din partea francezilor, la expoziţia futuristă din 1912, de la Paris.
Așadar Severini nu vrea doar să dez-ordoneze ci şi să restabilească echilibrul în tablou, să reintroducă logica, să disciplineze inspiraţia. Operele lui sunt pline de viaţă, datorită coloritului viu, în compoziţia lor se îmbină fericit stabilitatea planurilor cu dinamismul.
Tabloul său Danse du Pan Pan au Monico (feature image) este considerat ca o capodoperă a Futurismului, dar şi Amintiri dintr-o călătorie tabloul din 1910 este un adevărat poem pe pânză, în care îşi redă imaginara călătorie de nuntă, soţia sa fata lui Fort, ca o „răspântie unde se îmbulzesc proiecte, vise, dorinţa printre o locomotivă şi o caleaşcă”. Foarte reuşit este şi portretul socrului cu Colaje muzicale cu partituri adevărate.
Severini îşi începe în 1913 manifestul „analogiile plastice” cu cuvintele „În opera de artă vrem să plăsmuim universul. Obiectele nu mai există”. Pentru el contează doar realitatea conştiinţei cu mecanismele amintirii şi analogiei. „Sentimentul pe care îl trezeşte în noi o realitate despre care ştim că are o formă pătrată şi culoarea albastră se poate exprima plastic şi prin formele şi culorile complementare, adică forme rotunde şi culori vii”.
Acest futurist se apropie cel mai mult de cubişti. Prezintă simultan diferitele faze ale unei acţiuni creând un efect caleidoscopic, controlat ritmic cu efecte de lumină şi un cromatism ce creşte şi descreşte coloristic, sugerând mişcarea în spaţiu şi timp. Ca şi ceilalţi futurişti, el vrea să condenseze timpul, iar delirul formelor îi ajută să înţeleagă mai bine realitatea şi ce este dincolo de ea, ca într-un dans ritualic. Simptomatice astfel pentru creaţia lui sunt tablourile cu dansatori şi scene de cabaret.
După 1916, operele sale au un mai pregnant caracter decorativ, pictează naturi moarte cu instrumente muzicale, militează pentru o artă „liberă de tirania personalităţii artistului” şi are un nou gust al clasicismului, bazat pe teoria Secţiunii de Aur pe care îl traduce în numeroase mozaicuri şi picturi murale, unele inspirate din commedia dell’arte.
Severini era mai puţin atras de subiectul maşinii decât ceilalţi futurişti şi a ales adesea forma dansatorului pentru a exprima teoriile futuriste despre dinamismul în artă.
În decursul carierei a obţinut importante premii şi a scris numeroase eseuri şi cărţi despre artă.
A murit la Paris pe 26 februarie 1966