“Împușcați-l de-i mișel / De-i nebun la gard cu el”…. adresat tuturor dictatorilor, mari sau mici, în viață…sau decedați…
Expoziția artistului conceptual Ion Isaila (Biblioteca Națională, Sala Pergament, parter) organizată de Muzeul Ororilor Comunismului în România, 31 martie – 5 mai 2022
O expoziție ca cea de la Biblioteca Națională, deschisă de Ion Isaila cu titlul Revoluție și sub sigla dadaimportexport.ltd, nu te poate lăsa indiferent. Chiar atunci când subiectul: dizidența comunistă din anii ’80, rezistența internă si externă, de “import” și “export” nu mai are pentru multă lume impactul covârșitor din acele vremi triste.
Noile generații sunt indiferente. Simțeam asta și la cei câțiva studenți adunați la puținele pupitre dintr-o bibliotecă eminamente incomodă. O biblioteca unde nici măcar portarul nu cunoaște bine ce se petrece sau unde este sala Pergament. Biblioteca Națională este oarecum suspendată între un posibil viitor și un trecut nedigitalizat, cu dulapuri pentru fișe care se întrezăresc la etajele realativ goale, ca niște holuri cu tavanul prea jos, și câteva bănci unde tineri citesc de pe propriul laptop. Poate greșesc. Nu am fost de când s-a deschis. Nu am avut drum. Și sunt oricum înconjurată de miile de carți din biblioteca proprie și de miliarde pe internet…
Intrând în bibliotecă îmi aminteam câți ani a fost paradisul câinilor vagabonzi, începută înainte de Revoluție si neterminată. Apoi făcută fără vlagă, acum când modelele arhitectonice geniale abundă. După Zaha Hadid, Oscar Niemeyer.. nu prea mai poți să faci biblioteci care să semene cu sali de așteptare dintr-o gară.
Dar deviez. Am ajuns așadar la sala Pergamente. Eram curioasă sa pun o realitate în carne și oase în locul virtual al prietenului de pe facebook. Dl Isaila m-a primit amabil si am început sa vorbim. O eleva ne-a rugat sa facem liniște.
Spațiul ca un hol nu este rezervat lecturii, ci oaspeților expoziției care necesar are nevoie de dialog. Pentru că tema nu mai aparține monologului. Acesta a fost atunci când speriați ne înghițeam cuvintele. Mergeam anual să ne înregistrăm mașina de scris și eram fericiți când primeam un pachet din Vest, țineam ciocolata până se strica și Cola își pierdea savoarea. Eram în stare sa mâncăm, unii dintre noi, și cutia de tablă. Sau tânjeam dupa viața liberă. Ne iroseam viața în așteptarea vieții. Dar nu era neapărat comunismul de vină. Ulterior am realizat că puteai să te descurci foarte bine și pe vremea aia. Macar eram tineri…
Expoziția lui Ion Isaila te face să îți amintești. Rezistența disaporei, rezistența românilor. Frica…de tot, și de propria umbră. Lipsurile. Așteptarea. Oroarea era mai ales psihologică, îmi amintesc eu. Apoi, mulți am uitat, am iertat, am minimalizat, am interpretat, am găsit circumstanțe atenuante. Îmi amintesc cum am așteptat un an sa plec în Spania, sperând să emigrez, chiar în anul Revoluției, și până la urmă, un politist pe nume Puțaru (ce nume potrivit…) mi-a interzis.
Ion Isaila a fost mai norocos. Născut în 1953, la Sibiu, a reușit după studii la Universitate de Arte din București (1975-79, profesor Ion Stendl) să primească o bursă în Germania, la Academia de artă din Düsseldorf. La vremea aceea, erau profesori extraordinari în Germania, în lumea liberă, unii pe care ulterior eu i-am privit cu venerație, despre care am scris, precum Joseph Beuys, Jannis Kounellis, A.R. Penk, Markus Lüpertz, Jörg Immendorff, Gerhard Richter. Ce oameni! Cât sunt de influenti și acum Noii Sălbatici.
Despre marele profesor și acționist Beuys am aflat de la graficianul Johannes Untch. Si acesta plecase la începutul anilor Optzeci și după aceea cu generozitate și constanță ne-a trimis pachete, și nouă, și familiei lui Ion și Ariana Nicodim, și lui Costică Blendea și altor prieteni pe care îi avea în România. Asta făcea și Ion Isaila cu cei pe care îi cunoștea. Organiza o diaspora de ajutorare și căuta să fie activ, chiar în senatul Universitații, pentru ideile sale de respingere a menghinei comuniste. Trimitea mesaje în țară unde formula o agendă de schimbări necesare, de reforme importante.
Sala Pergament, când am ajuns, era tăiată de dungi de lumină și întuneric, foarte potrivite, ca zabrelele unei închisori. În vitrine, manifeste, mesaje, fotografii, ziare vechi – “Scânteia” – din perioada comunistă. Mărturii din arhiva personală a artistului, lucrări de la mijlocul anilor optzeci, concepute ca mail-art, “mesaje menite să impulsioneze o acțiune politică, o răsturnare de regim.”
Erau cărți poștale pe care le trimetea în România, pe adresa unor instituții centrale, sperând că ele vor transmite mesajul că cei din afară se gândesc intens la cei rămași și că îi sprijină pe cei din țară, care erau ținuți ostatici, în întuneric, în frig, în foame, în teroare, lipsiți de drepturi elementare… cum spune artistul, în acest remember. Oamenii nu mai aveau puterea să se răzvrătească sub tăvălugul problemelor zilnice. Diaspora, cei care reușiseră să scape, se simțeau aproape în gând de cei rămași, dornici să deschidă mințile oamenilor spre o mai mare rezistență. Spre o nouă societate.
Primele forme de mesaje au fost scrisori în lanț, de felul “Lanțului Sfântului Anton”, prin care oamenii care primeau mesajul îl multiplicau și îl trimeteau altora. Si Isailă cerea ca mesajul lui să fie multiplicat de 33 de ori. Acest număr Christic, al marilor transformari, era menit să aducă subliminal ceva sfânt în ateismul prevalent.
Artistul explică în video-ul-mărturie de mai jos demersul său și forma sa de protest din anii Optzeci dar care poate fi extrapolat ca un protest etern pentru orice formă de dictatură.
Confesiuni ale artistului:
“M-am detașat de traumatismul îndoielilor. Și mi-am zis să încerc să dau o trimitere la lumea artelor, să umblu pe alte căi mai dragi și mai familiare mie. Am înființat dadaimportexport.
În 1987, o societate comercială de actiune. [nu pe acțiuni!] Trăiam doar în plină amploare capitalistă, în care totul, absolut totul, trebuia valorificat și comercializat. Ce vroiam să vând?
Idei, impulsuri, dorințe de schimbare, revoluții mai mici sau mai mari, texte, poze, atitudini.
Da, chiar eram pornit sa le pun pe hârtie, și să le ofer spre vânzare prin biroul meu local, regional, internațional. Un fel de Mail Art, cum tocmai începuse să se dezlănțuie pe toate continentele si sa atingă o bună parte din cei ce își exercitau din plin libertatea de expresie.
Eu am conceput boutique-ul meu insa spontan si independent, fara sa ma leg la acea retea care este și astăzi tot mai activa, care pătrunsese chiar și în România ceausistă, comunistă.
Am continuat să fabric prin mijloace simple, fără computer sau imprimantă, doar cu foarfeca, cu adeziv și fotocopii, acele cărți poștale pe care le-am trecut într-un mic prospect-lista, cu prețuri și condiții de livrare, ore de acces telefonic și de preluare a comenzilor.
Dadaimportexport [Itd.] este o societate cu răspundere foarte limitata, dar cu raza de actiune si semnificatie mult mai larga, in crestere continua. Este o anumita satisfactie in joaca si in nevinovatia subversiva a acestei intreprinderi. Unde cea mai mare parte a activitatii se petrece in zona virtuala, o utopie reala si continua… nu exista pe atunci internetul, online !
Nu toate motivele cartilor postale se refereau la Romania, dar cele mai multe. Am preluat si motive din propaganda chineza, sau din cea rusa, căci ele erau sursa revolutiilor culturale. In paralel am realizat si diverse colectii de imagini, foarte diferite, care, ca niste banci de date, de imagini, sub forma de panouri sau de caiete, pe care le-am expus la diferite expoziții”.
„Am ales pentru colecția mea de cărți postale, mai întâi sloganuri staliniste, care sunau, într-o lume liberă, ca o fantomă fascinantă. Apoi motive ca valuta, pe care o tratam mai degrabă ca pe o suită de bunuri culturale și geografice, sau hrana, pâinea noastră cea de toate zilele, care de multe ori lipsea, ca și zahărul, uleiul, carnea, etc. Unele cărți poștale chiar erau tratate, unse cu ulei, unt sau miere. Cărțile poștale puteau fi comandate /cumpărate prin telefon, la anumite ore: 6 dimineața sau 7.30-9.00 și seara 20.00-22.00. Ideea era ca astfel să asigure comunicarea cu cei dragi din țară și să sprijine, moral macar, dacă nu se putea altfel. După toamna lui 1987 cu revoltele de la Brașov, acțiunea dadaimportexport s-a intensificat, ajungând să trimită în toamna anului 1988 și 1989 spre România câteva mii de manifeste sub formă de flyer [A6] , împachetate discret în cutii de cacao sau dulciuri și expediate din mereu alte localități la adrese de instituții centrale din tară. Ideea era simplă: cei care vor intra în posesia lor și, nu în cele din urmă Securitatea, vor fi motivați și impulsionați să acționeze altfel decât li se cerea, ca să-şi salveze pielea în cazul unei revoluții. Aveam și cazul concret când Indira Gandi tocmai a fost asasinată de membril gărzii personale.
Dintre motivele de cărți poștale pregătite atunci aveam și unul cu trimiteri la Cezar: „și tu, fiul meu, Nicu ?!”, dar cele mai multe au fost tipărite cu versurile inspirate din marele George Coşbuc: „impuscați-l de-i mişel, de-i nebun, la gard cu el !” Dar mai era şi un program manifest în care apelam la eliminarea Preşedintelui și menționam primele măsuri ce ar trebui întreprinse pe calea unei mari revoluții.
Punctele esențiale ale manifestului meu le-am regăsit în prima declarație redactată de Frontul Salvării din 22 Decembrie 1989. Evenimentele s-au precipitat rapid cu rezultatul bine cunoscut. Puteau să decurgă cu totul altfel: cu un război civil, cu un haos violent și generalizat și cu nenumărate victime. Poate că a fost mai bine un sfârșit de groază decât o groază fără sfârșit ! De atunci lumea și viața fiecăruia dintre voi se desfăşoară altfel.”