15 ianuarie 1858- 20 septembrie 1899
Giovanni Segantini se naşte pe 15 ianuarie 1858 în nordul Italiei aflat sub ocupaţie austriacă. Familia, originară din Bussolengo1, venise la Arco di Trentino, pentru a scăpa de sărăcie, dar copilăria micului Segatini cum se numea atunci, este umbrită de lipsuri şi de nenorocirile care se abat asupra familiei: moartea mamei urmată în 1866 de moartea tatălui. Un timp Giovanni este crescut la Milano de sora sa, Irene, fiica tatălui dintr-o căsătorie anterioară. Condiţiile sunt însă la fel de vitrege şi adolescentul, ucenic pantofar, vagabondează ajungând într-un centru pentru minori, unde i se ascute însă dorinţa de libertate, pe care o va avea toată viaţa. După o perioadă petrecută la fratele său vitreg la Trentino, revine la Milano şi intră la 18 ani ucenic în atelierul unui decorator, fost garibaldin. Urmează cursuri serale la Academia Brera. Contactul cu arta îl salvează, şi cel care va deveni vârful de lance al simbolismului italian, maestru al divizionismului, începe să culeagă laurii talentului său, ai viziunii sale luminoase şi moderne asupra unei realităţi care până atunci i se arătase mai mult în culori sumbre.
Marele artist al Ottocento-ului italian, analfabet în adolescenţă, va scrie mai târziu că deşi societatea îl aruncase în hăurile mizeriei totuşi sufletul său, din cauza asta neliniştit şi rebel la toate legile constituite, se umpluse de un sentiment de sfântă pietate pentru toţi dezmoşteniţii sorţii.
După ce „traversase câmpia eternă a tristeţii şi durerii”, cum se exprima el însuşi, reuşeşte să-şi găsească echilibrul emoţional şi existenţial în dimensiunea artistică şi este premiat de Academia Brera în 1879 pentru tabloul Corul Bisericii San Antonio. „Nu ţinusem – spune el – să fac o operă de artă ci să arăt că ştiu să desenez. Pe o fereastră deschisă intra un torent de raze ce luminau stalurile corului: le-am pictat atent la dispunerea culorilor pentru a reda efectul de lumină. Am aşezat culorile pure alăturându-le pe pânză în cantitatea pe care aş fi folosit-o dacă le amestecam direct pe paletă şi am lăsat ca retina ochiului să le unească, atunci când tabloul este privit de la distanţa potrivită”. 2
Segantini întreţinea o corespondenţă asiduă cu artişti, ziarişti, erudiţi, era incisiv, direct, cald, cordial, însetat de cultură. Cumpăra tot timpul cărţi pe care soţia i le citea răbdătoare în timp ce el lucra la şevalet. Îi plăcea să-şi descrie drumul în pictură, modul de „lucru: mângâind cu penelul firele de iarbă, florile, personajele” în compoziţii unde reflectă comuniunea dintre oameni şi animale în mijlocul unei naturi prietene. Era preocupat în primul rând de a găsi o cale de reprezentare a luminii naturale în pictură.
Dragostea sa pentru natură ca izvor al vieţii se vede în tabloul “L’Amore a la Fonte della Vita” (Dragostea la Fântâna Vieţii), unde doi îndrăgostiţi apar lângă un personaj simbolic ce poate reprezenta sursa existenţei.
Segantini “asculta natura cu inima răpită de calmul armonios al crepusculului, de penumbra din interiorul caselor, de furtunile neaşteptate ce izbucnesc din ceruri ca un bocet”. Compoziţiile lui sunt inserate într-un peisaj în care se simte un puternic panteism. Şi atât la Savignanio în Elveţia unde a trăit din 1886 până în 1894 cât şi la Egandine, unde a locuit până la moarte, în 1899, a găsit acea natură frustă, cu o mare deschidere a peisajului, adeseori sălbatec şi ostil, care i-a impresionat şi pe colegii lui simbolişti elveţieni cum ar fi Hodler, Bocklin, Welti.
Între simboliştii italieni, Segantini a fost cel mai dedicat curentului, el manifestând şi mari afinităţi cu Jugendstilul. Era în contact cu Gustav Klimt şi în 1896 grupul din München i-a organizat o expoziţie. În Italia, secolul al XIX-lea se încheie cu o pictură puternic influenţată de literatura romanticilor şi a artiştilor decadenţi, pigmentată cu verism. Natura îi inspiră pe divizionişti, care se deosebesc de pointilişti printr-un oarecare dezinteres faţă de tehnică şi prin accentul pe care îl pun pe caracterul artistic şi simbolic al lucrării. O deosebită importanţă în difuzarea europeană a mişcării italiene a avut-o teoreticianul şi negustorul de artă Vittore Grubicy care a făcut şi operă de mecenat cu Segantini.
În opera divizioniştilor şi mai ales în cea a lui Segantini se trece de la clarobscurul obsesiv al artei italiene spre pictura în aer liber invadată de lumină, ce caută să surprindă pe pânză cele mai vii emoţii şi impresii ale artistului în faţa naturii pure, virgine. Segantini a ajutat la sintetizarea acestui stil, dând corporalitate culorii şi structură compoziţiei ample, dinamice, care îi va influenţa pe futurişti.
Giovanni Segantini a murit în 1899 de o criză de peritonită care l-a surprins în timp ce căuta să descifreze pictural misterele luminii pe vârful Schafberg, la 2700 de metri, pentru capodopera sa Tripticul Alpin.
- Un timp a fost reticent să vorbească despre biografia lui, familia tatălui era originară din Bussolengo, bunicul lucra cânepa, era ţesător, iar tatăl, Agostino Segatini (pictorul îşi va schimba numele în Segantini) se ocupa cu vânzarea vinului, brânzei, fructelor, ulterior deschide o băcănie, la Trento. După moartea primei soţii, se recăsătoreşte, dar şi a doua soţie, mama lui Giovanni moare când copilul avea 7 ani.
- «…e incomincio a tempestare la mia tela di pennellate sottili, secche e grasse, lasciandovi sempre fra una pennellata e l’altra uno spazio interstizio che riempisco coi colori complementari, possibilmente quando il colore fondamentale è ancora fresco, acciochè il dipinto resti più fuso. Il mescolare i colori sulla tavolozza è una strada che conduce verso il nero; più puri saranno i colori che getteremo sulla tela, meglio condurremo il nostro dipinto verso la luce, l’aria e la verità». G.Segantini