Josef Albers, artist german, naturalizat american, face în creaţia sa „Omagiul pătratului”.
Nu este vorba de pătratul ce făcuse furori la începutul secolului pictat de Malevitch negru pe fond alb sau chiar alb pe fond alb ca fundament constructivist.
Pătratul lui Albers a parcurs o jumătate de secol de frământări conceptuale, constructive sau expresioniste pentru a ajunge la concluzia că şi „cele mai elementare lucruri nu pot fi explicate”. Este un pătrat care se hrăneşte din Bauhaus şi De Stijl, un pătrat care a asimilat aventura culorii şi a ales calea misterioasă de a fi el însuşi.
Un pătrat în mai multe pătrate.
Un pătrat care poate fi alt pătrat.
Un pătrat în care culoarea determină forma şi îţi impune să-l consideri dreptunghi, punând sub semnul întrebării esenţele şi aparenţele.
Un pătrat ce comunică geometric anxietatea lumii contemporane, sentimentul ei de nesiguranţă, senzaţia că te afli într-o cuşcă sau într-o cursă din care nu poţi ieşi. O cursă ce stă atât sub semnul staticului cât şi al unei mişcări împietrite, al unei melodii surprinse într-un moment al succesiunii sunetelor.1
Pătratele lui Albers reprezintă până la urmă un efort de sinteză, o încercare de cuprindere într-o schemă, într-un nucleu vizual, a diferitelor arte, plastice sau decorative, folosind ca muzică sonoritatea culorilor şi ca formă tactilă, palpabilul vizual al unei picturi sârguincioase, realizate aproape artizanal la nivel de pensulaţie.
Se simte şcoala Bauhaus de la Weimar, unde Albers a ajuns în 1920 la vârsta de 32 de ani, după ce fusese mai întâi învăţător la Bottrop şi apoi profesor de desen la Berlin. Acest institut de artă, creat de arhitectul Walter Gropius (1883–1969) cu doar un an înainte, era frecventat de nume sonore ale artei europene: Kandinsky, Klee, Feininger, Schlemmer, Moholz, Muche şi exista dorinţa unei „confluenţe a disciplinelor artelor plastice şi aplicate menită să îmbunătăţească viaţa modernă sub toate aspectele, şi ideal, la toate nivelurile societăţii”. Pentru Gropius, „arhitectura unui ceainic era tot atât de importantă ca cea a unei clădiri, şi executarea unei piese de mobilier o îndeletnicire tot atât de serioasă ca pictarea unei fresce”. Bauhaus venea astfel în prelungirea mişcărilor de înnoire a artelor de la cumpăna veacului XX, care promovau acest Gesamtkunstwerk şi puneau accentul pe decorativ.
La Bauhaus însă se vede lecţia învăţată a constructivismului şi s-a asimilat tendinţa spre abstractizare a noilor artişti ai secolului. Teoria armoniei şi proporţiei pornea de la artiştii Renaşterii, dar legile perspectivei nu se mai aplicau la un spaţiu finit ci infinit. Profesorii de la Bauhaus, unii dintre ei artişti cu o viziune profund personală, nu trebuiau să se ocupe însă de arta pură ci să cultive o atitudine raţionalistă, în care să se gândească arhitectura unui lucru în legătură cu celelalte. Elevii învăţau să studieze natura extrăgându-i liniile de forţă, analizând structura fenomenelor şi interdependenţa lor. Albers s-a format ca artist la Bauhaus şi chiar a profesat aici, devenind în timp directorul Atelierului de Mobilă, până când Institutul s-a închis în 1933, datorită presiunilor naziste.
Invitat să predea în America, la Black Mountain College, Carolina de Nord, Albers a dovedit că este receptiv la spiritul american şi a avut o influenţă deosebită asupra elevilor săi, printre care s-au aflat Robert Rauschenberg sau Neil Welliver. Din 1950 până în 1958 a fost Directorul Departamentului de Design de la Universitatea Yale, şi Profesor Conferenţiar, până în 1960. În 1971 a fost primul artist în viaţă căruia i s-a organizat o expoziţie personală la Muzeul Metropolitan de Artă din New York. După o existenţă foarte disciplinată închinată artei, Albers a murit în 1976, la vârsta de 88 de ani.
Pictura lui Albers reprezintă o expresie rafinată, cerebrală a artei abstracte, în care artistul practică o extremă simplificare a figurilor geometrice, reduse la schemele lor cele mai secrete. Armoniile par inspirate de un glas subtil al spiritului, de o emoţie senzuală şi muzicală a culorii, în tonuri saturate ale gamei cromatice sau doar în alb şi negru.
Artistul nu este interesat doar de structura formei ci crează volum şi spaţiu prin culoare, despre care a teoretizat în „Interacţiunile Culorii“. Tablourile lui au un mare impact vizual asupra privitorului care se simte chiar agresat, debusolat să descopere cu ajutorul lui Albers iluzia, relativitatea şi instabilitatea culorilor. Valorile acestora se schimbă în funcţie de contextul în care sunt puse. Tonurile, nuanţele, trecerile de la cald la rece şi invers sunt subtile, şi nu mai ştii dacă este vorba de suprafeţe plane sau de volume. Este marcată discrepanţa existentă în percepţia vizuală între faptul fizic şi efectul fizic.
Costrucţiile precise ale lui Albers evocă iraţionalul cu mijloacele raţionalului şi demonstrează că nu există soluţii definitive ci totul se poate schimba, chiar menţinându-se în aceleaşi tipare. Deşi similare, lucrările lui sunt variaţiuni diferite pe aceeaşi temă, fiecare „fiind o operă unică în sine“ Gândirea sa artistică şi didactică pornea întotdeauna de la practică şi considera că teoria trebuie să se supună acesteia, el reluând căutările de expresie de la bun început la fiecare tablou, fără să considere nici o soluţie garantată. Cu economie de mijloace şi cu o pensulaţie îngrijită, Albers reuşeşte totuşi să transmit ideea de inefabil.
Deşi Istoria Artei îl evocă mai ales ca membru al grupării Bauhaus şi ca profesor la Şcoala Americană de Artă, Josef Albers este un exemplu de artist dedicat muncii sale, cu o creaţie consecventă şi, cum spunea în 1956 Marcel Brion: este imposibil să mergi mai departe decât Albers în seducţia formelor abstracte, în compoziţii ce se adresează deopotrivă inteligenţei şi plăcerii de a vedea.
Albers nu este obitor ca artist dar reprezintă o punte de trecere între anumite curente, ce s-au succedat între mijlocul veacului al XIX-lea şi jumătatea secolului XX.
Gropius şi Bauhaus vin în prelungirea Art Nouveau, care vine în prelungirea prerafaeliţilor şi simboliştilor, și lecţia cubismului şi constructivismului. Se continuă linia raţionalului privind cu coada ochiului spre iraţional şi sunt anticipate suprarealismul şi curentele ce vor urma.
La Albers găsim un minimalism pictural în simplitatea formelor dar şi un expresionism visceral în profunzimea de substrat psihologic al pânzei. Aceasta are o anume carnalitate, datorită culorii ţinută în structura osoasă a formelor, care prin doza de inefabil adusă de juxtapunerea tonurilor poate să se dezosifice transformându-se în materia din care sunt făcute visele.
În istoria artei totul se leagă, curentele artistice îşi succedă unul altuia într-o anume logică şi chiar cu rupturi necesare ale acesteia, cu intervenţii de ilogic, ca pentru a stabili un echilibrul necesar, prin alăturarea contrastelor. Apolinic şi dionisiac, linişte şi nelinişte, umbră şi lumină, calm şi furtună, melancolie şi efervescenţă. .
1. „Pictura abstractă se apropie mai mult decât oricare alta de muzică, pentru că compoziţia sa se bazează pe construcţii de ritmuri înrudite cu ritmurile din muzică” Marcel Brion