În profundă simbioză cu mediul natural în care au fost înălţate, mânăstirile din Nordul Moldovei evocă un timp plin de sfinţenie, neaplecat în faţa cotropitorilor.
Construite la dimensiune umană, dar vrând să egaleze în spiritualitate munţii din fundal, adevărate Biblii deschise pentru neştiutorii de carte şi totodată imbolduri de piatră în lupta antiotomană, aceste monumente străjuiesc o identitate culturală şi folclorică.
Tradiţia orală vorbeşte de Dragoş, Bogdan, Petru Muşat, fondatorii primelor fortăreţe şi mânăstiri din piatră, dar proporţiile arhitecturii medievale la Est de Carpaţi s-au trasat în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în acel „Bizanţ după Bizanţ” de care vorbea Iorga, cu permanenţe dacice, în care se mai simţeau rezonanţele stilistice ale Cucutenilor.
Arhitectura Evului Mediu moldovenesc cunoaşte mai ales cetăţi şi mânăstiri, care corespund dorinţei de afirmare a puterii politice şi a celei religioase, într-o ţară aşezată la cumpăna geografică şi spirituală dintre Occident şi Orient.
Oaze de cultură religioasă şi laică, mânăstirile, adeseori înălţate pe locul ocupat înainte de schituri de lemn, îndeplineau funcţii administrative, juridice, economice, pe timp de pace, şi militare la vreme de război. Bogăţia lor se datora numeroaselor privilegii acordate de ctitor, veniturile obţinute din recolta pământurilor proprii sau din munca meşteşugarilor şi negustorilor, cei străini fiind vămuiţi de reprezentaţii clerului, la trecerea prin zonă.
Aidoma unui senior feudal, mânăstirile percepeau biruri de la satele din jur, aflate în proprietate. Banii erau investiţi în lucrări de artă, în ajutorul dat Voivodului la vreme de război, în cizelarea formelor artistice ce mărturiseau atât credinţa, transcendenţa, cât şi un robust spirit folcloric, uman, terestru.
Tiparul arhitectonic se regăseşte pentru prima oară în formă bizantină triconică, trilobată, la Biserica Sfânta Treime din Siret, veche curte domnească. El se va perpetua vreme de aproape două secole, cu uşoare modificări de construcţie, îmbogăţit vizual de frescele interioare şi mai ales de cele exterioare care devin o modă în timpul lui Petru Rareş.
Mânăstirea Suceviţa de la sfârşitul secolului al XVI-lea este un fel de cântec de lebădă al stilului moldovenesc, stil singular în arta universală, inconfundabil prin echilibrul proporţiilor, în armonie cu clima şi peisajul1 din jur.
Elemente occidentale şi orientale, vechi şi noi se împletesc organic în această sinteză arhitecturală plină de originalitate, care şi-a păstrat peste timp configuraţia esenţială, ce culminează cu suita de biserici pictate din Bucovina, între care un loc aparte îl ocupă cele cinci mânăstiri intrate în 1975 în Patrimoniul Unesco: Voroneţ, Moldoviţa, Humor, Arbore şi Suceviţa.
Numită „Capela Sixtină a Orientului” şi „Perla Bucovinei”, Mânăstirea Voroneţ a fost construită între 26 mai şi 14 septembrie 1488 de Ştefan cel Mare, ultima dintre cele patru biserici mai simple ridicate de voievod, începând cu 1487: la Milişăuţi, Pătrăuţi, Sfântul Ilie de lângă Suceava şi Voroneţ. Sinteză între limbajul bizantin şi cel gotic, proporţiile mediază orizontalitatea bizantină cu verticalitatea gotică. În decoraţiunea externă se îmbină elementele gotice, la ferestre şi porţi, cu cele bizantine: arcuri oarbe şi discuri de ceramică smălţuită, policromă.
Biserica vrea să fie un omagiu din partea lui Ștefan pentru sihastrul Daniil, care, după cum povesteşte Ion Neculce, îl îmbărbătase pe voievod la ceas de cumpănă al războaielor cu turcii, când sorţii izbândei păreau pierduţi şi însăşi mama voivodului îi refuzase sprijinul. Ctitorită de Stefan, pronaosul şi naosul cu absidele lui au fost construite de meşterii voivodului, din timpul acestuia datând şi picturile de pe pereţii interiori ai naosului şi altarului.
Cu turla aşezată pe naos, iniţial biserica avea o elansare aproape gotică, ce-şi moderează ritmul în a doua fază de construcţie, care corespunde perioadei imediat următoare morţii lui Petru Rareş. Atunci, la iniţiativa mitropolitului Grigorie Roşca, vărul voivodului, biserica este mărită prin adăugarea nartexului şi contraforturilor peretelui vestic, şi sunt pictate frescele din pronaos şi porticul închis, reprezentând calendarul ortodox, precum şi cele exterioare, pe toată suprafaţa bisericii, din care s-au pierdut parţial doar cele de pe peretele nordic, mai lovit de intemperii.
În timpul lui Ștefan pictura murală are un stil sobru, concentrat, care reduce la esenţial imaginile şi expresiile, spre deosebire de predilecţia pentru naraţiune a frescelor din vremea lui Rareş, unde sunt evidente calităţile portretistice, de individualizare a scenelor şi personajelor. Voroneţul este o chintesenţă a artei moldoveneşti, ajunsă la apogeul ei. Este remarcabilă simplitatea liniilor, ritmul faţadelor, accentuat de contraforturile decorative, introduse în Moldova prin intermediul goticului transilvan. Biserica are un aspect parcă adunat, recules în faţa Dumnezeirii, dar are mândria orgolioasă a neamului pe care îl reprezintă cu pioşenia unor imagini binecuvântate.
Şi nicăieri în Nordul Moldovei, nu apare mai pregnant geniul meşterului popular, pristavul Marcu, cum este numit zugravul mânăstirii lângă portretul mitropolitului Grigorie Roşca, din stânga intrării.
Între picturi, genială este „Judecata de Apoi” compoziţia cea mai amplă, mai unitară şi mai dramatică, care ocupă tot peretele de vest. Ea se desfăşoară pe cinci registre, ordonate de sus în jos.
Imediat sub straşină, mai mulţi îngeri înfăşoară vălul timpului, închipuit ca un cer înstelat pe care sunt semnele zodiacului, de o parte şi de alta a efigiei lui Dumnezeu-Tatăl, semn că a venit sfârşitul lumii.
Următorul registru înfăţişează glorificarea lui Isus, încadrat de Fecioara Maria (mama) şi Sfântul loan Botezătorul (nașul de botez), care-i cer îndurare pentru cei sortiţi Judecăţii sale Divine. De o parte şi de alta, într-o compoziţie de factură bizantină, stau aşezaţi pe lăicere moldoveneşti cei Doisprezece Apostoli, însoţiţi într-un plan secund, în spate, de falangele îngerilor.
De sub picioarele lui Iisus porneşte râul de foc al Iadului: Gheena. Urmează Etimasia, pregătirea tronului de judecată. La stânga se află grupul celor aleşi: profeţi, episcopi, mucenici, drepţi, însoţiţi de Sfântul Pavel, iar la dreapta, Moise, purtând în mână tablele legilor, le arată tronul celor damnaţi, între care se află fie duşmanii religiei creştin ordodoxe, evrei, catolici, schismatici, fie duşmanii de ţară, tătari, turci, redaţi cu mare dramatism şi expresivitate de zugravul ce a dorit să ascută astfel mânia cerească împotriva cotropitorilor Moldovei şi învingătorilor lui Petru Rareş. Costumele sunt redate fidel, în funcţie de locul de provenienţă al personajelor.
În al patrulea registru este evocată lupta dintre îngeri şi draci, aceştia din urmă mai mici şi caricaturali, încearcă să aşeze pe talerul balanţei, suluri cu păcatele celor judecaţi pentru a le obţine sufletele. Remarcabil este atât dramatismul reprezentării cât şi umorul subtil cu care este redată scena, sau măiestria desenului în care cei condamnaţi apar doar conturaţi în monocromia roşie a Gheenei, dar pot fi recunoscuți după numele scris deasupra c apetelor lor cu alb, în caractere chirilice. Apar astfel Mohamed (Profetul sau Cuceritorul Constantinopulului) Ereticul Arie (cel alungat de Sfântul Nicolae de la Primul Conciliu ecumenic de la Niceea la care a participat Împăratul Constantin cel Mare; dar și nefasta Izabela, sotia lui Ahab si prigonitoarea Sfântului Ilie).
Cel de-al cincilea registru, separă porţile Raiului, spre care se îndreaptă cei drepţi conduşi de Sfântul Petru, aflat în posesia cheilor, de Iadul unde se profilează balauri stilizaţi pe fond roşu închis. În paralel este înfăţişată Învierea morţilor din pământ şi din apă, zeitatea acesteia din urmă cu trăsături elenistice, aşezată pe un delfin, în vreme ce animalele care au mâncat mădulare umane, trebuie să le redea pentru ca fiinţa să învie întreagă.
Diametral opus, cei aleşi stau în rai, ca la sânul lui Avvraam, patriarhii biblici fiind înfăţişaţi purtând în ştergare moldoveneşti sufletele credincioşilor. Vestimentaţia şi mobilierul sunt de inspiraţie autohtonă, David cântă la o cobză iar îngerii anunţă învierea cu buciume, ce amintesc de boccinele romane.
Dacă la Voroneţ „Judecata de Apoi” ocupă tot peretele vestic, sprijinit de contraforturi, la celelalte mânăstiri, scena îşi pierde din amploare, fiind reprezentată în interiorul porticului deschis, flancat de puternice coloane de piatră. În schimb, alte imagini sunt atinse de aripa genialităţii2.
De exemplu: Asediul Constantinopolului, şi Imnul Acatist al Maicii Domnului de la Moldoviţa. Această mănăstire a fost construită în 1532 de Petru Rareş, pe ruinele alteia datând din vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), înconjurată de un zid de apărare gros de peste un metru şi înalt de peste cinci metri, cu cinci turnuri din care au mai rămas trei.
Frescele externe se află cronologic între cele de la Humor şi Voroneţ, în schemă liturgică moldovenească. Dacă la Voroneţ, predomină albastrul, obţinut precum se zice, deşi formula exactă este încă o taină, din azurit şi praf de lapislazuli, la Moldoviţa este dominant roşul şi ocrul. Pe abside, Rugăciunea Tuturor Sfinţilor, o Ierarhie Celestă şi Terestră, în care serafimi, îngeri, profeţi, sfinţi, sunt ordonaţi în registre succesive.
Ca la Humor, dar mai bine conservat, pe peretele meridional, este reprezentat Imnul Acatist (Imn care se rostește în picioare) şi Asediul Constantinopolului. Acestea sunt teme iubite de pictorii secolului al XVI-lea, ce trasau o paralelă în timp, între asediul perşilor din anul 626 asupra capitalei Imperiului Bizantin, salvată de Sfânta Fecioară, eveniment consemnat de Patriarhul Sergiu într-un imn de 24 de strofe care corespund celor 24 de scene din viaţa Maicii Domnului reprezentate în frescă.
Dramatismul acestei compoziţiei atinge cote maxime la Moldoviţa. În locul perşilor apar însă turcii, conduşi de Mohamed II-lea, în 1453, împreună cu mercenari tocmiţi în armata lor, arabi şi negri, care însoţiţi de tunuri, atacă cetatea Sucevei, pe ale cărei ziduri crenelate, arcaşii moldoveni ţin piept asediatorilor, în vreme ce cortegiul imperial din interiorul cetăţii, poartă icoana miraculoasă a Sfintei Fecioare şi sudariul pe care e pictat chipul lui Hristos.
La Humor, printre apărătorii oraşului, într-o scenă similară, se află însuşi pictorul Toma, identificat cu ajutorul semnăturii de deasupra capului. Remarcabilă este folosirea unei perspective rudimentare, ce accentuează tragedia cuceririi oraşului de necredincioşi.
Atât la Moldoviţa cât şi la Humor, Imnul închinat Sfintei Fecioare permite înlănţuirea unor scene din viaţa acesteia, împletind istoricul cu teologicul, fiind evocat şi un Consiliu al Mariei, la mânăstirea ctitorită de logofătul lui Rareş Toader Bubuiog şi de soţia sa acestuia, Anastasia, în 1530.
La Humor, din punct de vedere arhitectonic lipseşte turla de deasupra naosului, fiind vorba de o biserică înălţată de un nobil şi nu de voievod, se respectă însă planul canonic trilobat şi dispoziţia încăperilor, pridvor deschis, pronaos, gropniţă, naos separat de altar printr-un iconostas din lemn de tec.
Patronate amândouă de Sfânta Fecioară, aceasta este înfăţişată ca Orantă, cu mâinile ridicate, între ele ţinându-l pe pruncul Iisus. Dacă pe zidul meridional la Moldoviţa era înfăţişată către absidă de la brâul despărţitor al Imnului Acatist, Arborele lui Ieseu, tatăl lui David, cu detaliată încrengătură a genealogiei lui Iisus, la Humor apare o splendidă reprezentare a Vieţii pilduitoare a Sfântului Nicolae, în cincisprezece scene, grupate în patru registre, într-o gamă epică mai desăvârşită decât la Voroneţ.
Şi aici se remarcă simţul umorului la zugravul medieval care ridiculizează dracii. La amândouă bisericile, pe stâlpii pridvorului, acest loc de trecere, parcă sortit pasajului către transcendenţa, puritatea interiorului bisericii, apărând integritatea spirituală a acesteia, sfinţii militar: Dumitru, Gheorghe, Mercurie.
Acatistul Sfântului Gheorghe, patron al Voroneţului şi sfânt iubit de moldovenii care aveau nevoie de curajul lui în lupta împotriva turcilor, la Humor se află pe peretele dinspre nord. O altă constantă a temelor reprezentate în frescele exterioare ale bisericilor din Bucovina este Geneza şi Scara Virtuţilor, sau Scara lui Ioan Climax, de la Suceviţa. Această mănăstire, ultima din seria ctitoriilor domneşti pictate, numită uneori testamentul Artei Moldoveneşti, a jucat rolul unei fortăreţe în luptele de neatârnare din acel timp războinic, şi a materializat setea de cultură şi putere a fraţilor Movilă, care au înălţat-o: Ieremia, Simion şi Gheorghe.
Cum treci de turnul de incintă, puternic, de piatră, biserica ţi se arată în toată strălucirea unor scene bine conturate, profilate pe un fond verde, specific ei. Diagonala Scării Virtuţilor, situată pe peretele dinspre nord, rupe ingenios ritmul vertical al absidelor, şi orizontalitatea dreptunghiulară a corpului clădirii, despărţit înăuntru în pridvor închis, pronaos, gropniţă, naos şi altar. Scena pe peretele nordic magnific conservat, evocă cu intensitate emoţională stările sufleteşti ale celor care păşesc însoţiţi de îngeri pe treptele virtuţilor, sau cad în golurile corespunzătoare viciilor şi sunt acaparaţi de Diavoli, cu pântecele ca nişte guri deschise, semne ale păcatului.
Remarcabilă este ordinea în care sunt dispuşi mesagerii Raiului, în comparaţie cu dezordinea ce domneşte printre draci. De altfel stilul hieratic, liniar al picturii murale moldovene câştigă la Suceviţa în picturalitate. Culoarea devine mai importantă decât conturul, şi teme tradiţionale ca Arborele lui Ieseu sau Rugăciunea tuturor sfinţilor sunt tratate în noi game cromatice. În general însă, toate bisericile din Nordul Moldovei, au eleganţa unui mozaic bizantin, relieful unei broderii, cizelarea imagistică a unei anluminuri. Suceviţa are însă o bogăţie iconografică deosebită, care rezultă din pluralitatea surselor de inspiraţie, din concepţia stilistică şi din modul în care sunt interpretate simbolurile liturgice.
Se regăsesc motive de inspiraţie bizantină dar şi din vechea artă rusă. Totodată sunt marcate pictural şi tematic legăturile cu Valahia, intense în epocă. Remarcabilă este şi reprezentarea Genezei în 14 scene, care începe în zona altarului şi se continuă pe peretele dinspre nord, cu un Eden pur, profilat pe un alb strălucitor, de unde sunt alungaţi primii oameni, cu vigoarea plastică a unui Massacio.
Două pridvoare deschise, cu largi arcade, în care se recunoaşte influenţa arhitecturii munteneşti, conduc către cel închis, unde este reprezentată ca de obicei Judecata de Apoi. Urmează în pronaos vieţile sfinţilor conform calendarului ortodox, cele şapte Consilii Ecumenice, scene din Vechiul Testament, cu episoade din viaţa lui Moise, temă unică în pictura murală românească, ce se continuă pe peretele meridional. În naos este pictată Gloria Fecioarei, patimile Mântuitorului, tabloul votiv al Movileştilor, iar în altar, impresionează o Cină de Taină.
Fraţii Sofronie şi Ioan de la Pângăraţi, autorii frescelor, au urmat schema iconografică tradiţională a secolului al XVI-lea, accentuând aspectul dogmatic, cu un deosebit simţ artistic. Se pare că unul dintre ei ar fi căzut de pe schele și în memoria lui nu a fost terminata în zona vestică peretele exterior al pridvorului închis.
Mai puţin bine conservată, dar deosebit de originală în dispunerea scenelor este Mânăstirea Arbore, ctitorită de pârcălabul lui Stefan, Luca Arbore, în 1502, pentru a fi necropola familiei sale. Biserica, purtând hramul Sfântului Ioan Botezătorul are planul longitudinal, cu absidele ca două nişe ale naosului şi o altă nişă în exterior, menită a adăposti masa pomenilor. Aici sunt reprezentate în frescă 85 de scene, printre care geneza, Viaţa Sfântului Gheorghe, Dumitru, şi alţii, cu personaje puternic individualizate.
Frescele au fost realizate de o echipă de zugravi condusă de Dragoş Coman din Iaşi, în 1541, atunci când lucrările au fost reluate de fiica boierului, după uciderea acestuia ca trădător de Ştefăniţă Vodă. Meşterul a folosit cinci tonalităţi de verde, roşu, albastru, şi galben, cu o tehnică proprie ce dă frescei consistenţa unei picturi în ulei. Dealtfel, lucru singular, în exteriorul bisericii se păstrează pietrele pe care pictorul şi-a amestecat culorile. Remarcabilă este la Dragoș influența picturii italiene a Renasterii, pe care o cunoștea.
În unele mânăstiri, din gropniţă se putea ajunge la o scară secretă, care conducea altădată spre locul unde erau depozitate comorile la vremuri de restrişte, într-o tainiţă din turlă. Intrarea era cu grijă mascată de o bucată de zid pictată în frescă. Un alt aspect interesant al compoziţiei de ansamblu, de data asta picturală, îl constituie ştergarul de la baza frescelor, ca un semn de purificare şi trecere către o nouă dimensiune a spiritului, către transcendenţă. Tot astfel, cu strălucire indirectă, dar nu mai puţin intensă pentru spirit, are un rol năframa Veronicăi, ce poartă întipărit chipul lui Hristos, în pragul naosului, la Voroneţ.
Un motiv decorativ constant este labirintul, pe care îl găsim și la bisericile/catedralele catolice (Chartres). La Moldovița începe din exterior si se oprește la intrarea în Naos, pentru că omul este rătăcitor în viață, dar în timpul Liturghiei, sufletul credinciosului se înaltă spre turlă, atunci când stă chiar în fața catapetesmei, sub candelabrul, care are ouă de struț ca simboluri ale Renașterii spirituale. La Voroneț, labirintul se gaseste în pronaos, sub forma unor decorațiuni parietale, sau cu forma geometrică consacrată pe lateralele spătarului tronului lui Ștefan, din naos.
În muzeele din interiorul mânăstirilor, la Moldoviţa şi Suceviţa, de exemplu, se pot vedea minunate obiecte de cult, Evanghelii ferecate în argint aurit, şi mai ales Epitafuri ţesute cu zeci de mărgăritare.
Ca o minunată sculptură în lemn, la Moldovița se află tronul voivodului Rareş, amintind de copilul din flori şi de continuatorul operei lui Ştefan, căruia i se datorează perpetuarea şi întărirea stilului moldovenesc în prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Bineînțeles, să rezumi toate posibilele interpretări ale iconografiei din aceste cerești lăcașuri de cult este o încercare limitativă. Măreția lor, mulțimea detaliilor, viețile sfinților din Sintaxare, poveștile biblice, totul, într-un cuvânt, poate fi analizat, explicat, interpretat în numeroase pagini, și vei găsi mereu ceva nou, ceva ce vezi atunci pentru prima oară și dorești să arați tuturor.
- „Calităţile mai de seamă ale acestui stil sunt: raţiunea, bunul simţ, cumpătarea, ingeniozitatea în soluţiile tehnice, şi în general, echilibrul în tot întregul clădirii. Aceste forme raţionale, potrivite climei, aceste linii simple, judicioasă alegere şi întrebuinţare a materialelor, ce se găsesc uşor în ţară şi care au îngăduit un lucru trainic cu mijloace restrânse”. G. Balş
- Interesantă este juxtapunerea la Moldovița a Genezei și Alungării din Rai a primilor oameni în prim plan, pe coloanele proticului deschis și Judecata de Apoi pe peretele din jurul intrarii in biserică înspre Vest. Tot acolo, dedesubtul Iadului, apar cateva scene cu fundaluri divers colorat, reprezentand oameni monocromi, pentru a sugera senzatiile pe care pacatoșii le au pe Tarâmul chinurilor veșnice. Astfel fondul negru este întunericul veșnic, griul reprezintă frigul cumplit, iar oranjul căldura înfiorătoare, în vreme ce maroul poate face aluzie la fiziologicul necontrolabil.