Louise Bourgeois despre sex, sadism, păianjeni, artă, privire

Louise Josephine Bourgeois (1911 – 2010) a fost recunoscută târziu de critică. Ea a avut prima expoziţie personală la 34 de ani şi prima comandă la 67. De atunci însă arta ei incisivă a răbufnit pe simezele celor mai importante galerii și muzee, cu obsesiile ei legate mai ales de moarte, familie, complexitatea femeii: sexuală, procreatoare, neliniștită, maternă, ocrotitoare, și cu modurile neobișnuite de transpunere a lor în sculpturi, picturi sau desene.

În 1982 a avut prima sa retrospectivă la MOMA New York, care a lansat-o pe orbita consacrării. În 1993, la Veneţia i s-a atribuit pavilionul american, ţară unde artista trăieşte din 1938. În 1996 la Centrul Pompidou din Paris i s-a organizat o expoziţie retrospectivă, artista revenind astfel prin lucrările sale în oraşul unde a văzut lumina zilei pe 25 decembrie 1911. În 1999 a primit Leul de aur la Bienala de la Veneția pentru ansamblul operei sale și Premiul Imperial al Japoniei, iar 4 ani mai târziu premiul Wolf pentru sculptură. Iar în 2008 președintele Franței la vremea aceea, Sarkozy, a zburat la New York să îi acorde Legiunea de Onoare acestei artiste care “şi-a sublimat sentimentele în sculptură, atingând astfel un adevăr superior”. Când a murit în mai 2010, o stradă din Antony, cartierul din suburbia Parisului în care a locuit, a primit numele acestei femei care până la 98 de ani nu a încetat să tranșeze arta contemporană după chipul și asemănarea viziunii ei profund personale, cu rădăcini adânci în biografia ei.

Arta nu este niciodată simplă, nici abordarea plastică a realității sociale sau psihologice în artă nu este ușor de rezumat, iar secolul XX nu a fost o mănușă de mătase pe un pumn de fier. Realitatea a trebuit siluită vizual, conceptual, pentru ca privirea sa fie fertilizată prin artă. Pentru a vedea cu adevărat trebuie să stii să privești, și este ceea ce ne-au învățat nonconformiștii de-a lungul istoriei artei. Totuși pentru Louise Bourgeois drumul a fost pavat de toți cei care au fost liberi în creația lor, mai ales în zbuciumatul secol trecut. Atunci de ce este atât de importantă această artista, care poate să șocheze, chiar daca retina ni s-a obișnuit deja cu orice elucubrație cu eticheta de artă? De ce opera ei nu inceteaza sa fie, deși inconfundabilă și irepetabilă o sursă de inspirație pentru tinerii artiști?

Louise este o fire violentă. “Eu sparg lucruri de frică, apoi îmi petrec timpul încercând să dreg ce am stricat. Uneori din pricina asta sunt sadică”. Această confesiune aminteşte o alta ce îi caracterizează comportamentul şi obsesiile, o întâmplare petrecută în compania lui Duchamps, când Louise a zdroboit cu piciorul doi melci ce se împerecheau provocând nedumerirea lui Marcel: “Nu trebuie să fii atât de emotivă. De ce faci exces.”

“Toată munca mea din ultimii cincizeci de ani, toate subiectele mele iși trag seva, inspirația, din copilaria mea. Copilaria mea nu și-a pierdut niciodată magia, nu și-a pierdut misterul si niciodată nu și-a pierdut drama¹“.

În opera ei apar des mutilări, isterie, sau ideea încarcerării, a distrugerii prin moarte. Ea opune însă retoricii suprarealiste o poezie crudă, senzuală, un erotism dureros în care trecerea se simte acut ca o privire în oglinda timpului. „Pentru mine, mărturiseşte ea, oglinda nu e semnul vanităţii ci al curajului de a se privi în faţă”. Ea priveste trupul din interior, și în raport cu traumele pe care ea însăși le-a trăit și încearcă să le exorcizeze prin arta. De asemenea, ea încearcă să transforme femeia în opera ei din obiect în subiect (astfel diferit de Picasso de exemplu, care o obiectualizează)

Lucrarea sa Ochi şi Oglindă, ce foloseşte marmura, oţelul, sticla şi oglinda este simbolul condiţiei umane, a neputinţei de a evada dintr-un context. Ochiul este o oglindă a realităţii, oglinda poate fi umbra morţii, în ea se pot vedea umbrele trecutului, sau ale viitorului, în ochi se poate citi ca într-un film tot ce a văzut o fiinţă în decursul vieţii, o alter memorie reală şi ireală în acelaşi timp. In general, ochii sunt reprezentați în multe lucrari si sub diverse forme, singular sau în pereche, ei mărturisesc adeseori influența suprarealismului în opera sa, deși nu poate fi inserata unui curent, existând mai ales în pictura ei tendințe expresionist abstracte. Ochiul face aluzie atat la actul privirii cât și la organul sexual feminin. De asemenea într-un mod ironic-subversiv face aluzie la gonadele masculine, și asta îmi amintește de obsesia ochilor în filmul “Casanova” de Fellini. Uneori prezența ochilor este asociată ideii de casă, și în acest caz pot sugera căsătoria simbolică, legătura dintre femeie și familia ei.

Încă din 1966, organul vederii apare în opera sa, înconjurat de protuberanţe dezgustătoare, este Privirea, fără idealizări, fără iluzii. Louisei Bourgeois nu-i plac lirismele dulcege iar senzualitatea este uneori negată de o dură sexualitate de o freudiană Distrugere a tatălui, de o abordare crudă şi fără ocolişuri a masculinităţii, ca în lucrarea sa din anii 70  Ianus înflorit.

În general, Louise Bourgeois e partizana aglomerărilor de forme, sâni, mâini, sfere şi cilindri, tratate în materiale diverse, marmură, sticlă, cauciuc, latex, răşini, ţesături, grilaje. Toate pentru a surprinde forma strictă şi pură a subiectului emanat direct din subconştient. Louise Bourgeois se repetă tematic şi interpretativ, ea dă glas emoţiilor sale, frustrărilor, dorinţelor, nevoilor, necesităţilor sale interioare. Când a turnat în bronz un iepure cu stomacul sfârtecat, a făcut-o pentru a exprima un sentiment. Altădată, a juxtapus pe o oglindă nişte mâini de marmură tăiate de la încheietură şi o înşiruire de sticle goale de parfum. Un semn al feminităţii supuse deteriorării, consumului, ca şi alte mâini bătrâne, pline de tendoane şi de vine, alături de care artista şi le pune pe ale sale în unele fotografii, mâini muncite la modelat materialul creaţiei vreme de 90 de ani.

Louise Bourgeois s-a născut într-o familie cu trei copii (ea era fata mijlocie) care avea o galerie de tapiserii. Părinții ei se ocupau și cu resturarea acestora. Tatal avea o legătură cu bona copiilor chiar sub nasul soției, lucru care a marcat-o pe Louise. La fel a avut o influență asupra sa și a lucrărilor “cusute” de mai târziu faptul că repara partea de jos a tapiseriilor unde în general erau reprezentate picioarele animalelor. În 1930 a intrat la Sorbonna sa studieze matematica și geometria. A avut o teza despre Pascal. Dar renunță la aceste studii când moare mama ei, în 1932. Începe să ghideze tururi de vizitatori la Muzeul Luvru. Atunci se apucă de artă, mai întâi pictură și gravură, apoi din anii 1940, sculptură. Urmează mai multe școli: École du Louvre, Académie des Beaux-Arts, Académie Julian și frecventează atelierul lui Fernand Léger. În 1938 se îndrăgostește de criticul și profesorul american Robert Goldwater, cu care se căsătorește și emigrează în America, unde îsi continuă studiile la Art Students League în New York. Pe la sfârșitul anilor 1940 devine activa într-un mediu de artă unde îi cunoaște pe Le Corbusier, Joan Miró, Yves Tanguy. Primele ei sculpturi sunt un fel de totemuri de lemn, abstracte, vopsite într-o singură culoare uniformă și influențate de suprarealism, care se doreau surogate ale familiei și casei pe care o lăsase în urmă devenind emigrantă. În general pe tot parcursul carierei sale începând cu anii ’50, Louise va aborda teme pe care le dezvoltă, experimentând cu materiale, tehnici si dimensiune. În anii ’60 imaginarul ei devine mai explicit sexual.

• L. Bourgeois, Distrugerea tatălui, scrieri și interviuri, 1923-1997 (Marie-Laure Bernadac and Hans-Ulrich Obrist. London, Violette Editions, 1998)
• “Arta vine dintr-o nevoie de a exprima o idee sau un concept: tăiere, mutilare, automutilare, control. Cum să-ți demonstrezi ție cine ești. Cum să ajungi la sfințenie, sănătate, satut de vedetă, auto-cunoaștere. Aspectele vindecătoare ale artei, necesitatea sa. Cum să îți arăți ție însăți că ești vrednic de a fi iubit. Fă oamenii să te iubească prin arta ta”. Louise Bourgeois. Notă în jurnal, 20 august 1993
• «Si vous ne pouvez vous résoudre à abandonner le passé, alors il vous faut le recréer, c’est ce que j’ai toujours fait ».