Dacă astăzi în pictură, un pătrat negru sau roşu pe fond alb sau pur şi simplu un pătrat alb pe fond alb, nu mai miră pe nimeni, în 1915 această „artă fără obiect” a stârnit senzaţie şi controverse. Spirit neliniştit într-o lume neliniştită: Kazimir Malevici a contrariat opinia publică şi critica din Rusia în timpul primului război mondial cu idea sa revoluţionară plastic.
“Un pătrat negru pe fond alb!? Tot ce iubeam s-a dus, nu ne-a mai rămas nimic” se plângeau criticii în faţa expresiei radicale a protestului unui artist împotriva academismului şi materialismului epocii sale. Arta nu mai avea finalitate practică ci întrupa actul pur al creaţiei, o concentrare dramatică a imaginii vis-à-vis de repertoriul tradiţional de forme.
Malevici însuși a fost uimit de descoperirea sa. Apropiaţii lui povesteau că atunci când pictorul a avut revelaţia pătratului negru pe fond alb în 1913, el nu a mai dormit şi nu a mai mâncat vreme de o săptămână. Ajunsese la o răspântie importantă în drumul său de la realismul de factură impresionistă şi simbolistă către abstracţiune. Se născuse suprematismul: formă extremă a abstracţionismului geometric care exaltă “supremaţia emoţiei pure, a sensibilităţii şi a percepţiei pure în artă”…
Deşi unii detractori îl consideră mai mult un teoretician, un tactician al sentimentului şi mai puţin un pictor, suprematismul lui Malevič anticipează importante curente ale secolului XX, ca de exemplu minimalismul.
Malevici s-a născut pe 23 februarie 1878 la Kiev, în Ucraina, din părinţi polonezi. A început să picteze la 15 ani. Natura îl impresiona cu transformările ei continue. Îl fascina alternarea zilei cu noaptea, furtunile, fulgerele dar şi liniştea de după furtună. Îi plăcea „să privească stelele luminoase pe cerul negru ca un corb”.
La 26 de ani pleacă la Moscova, după ce lucrase un timp ca desenator tehnic la Administraţia Căilor Ferate. În capitală, el studiază în atelierul pictorului Fedor Rerberg şi primele sale tablouri sunt tradiţionale, cu afinitate pentru stilul simbolist şi impresionist.
La începutul secolului al XX-lea, în Rusia, ferestrele erau deschise către lume, amatori de artă, ca negustorul de ţesături Sergei Shchukin ori industriaşul Ivan Morozov adunaseră o importantă colecţie de pictură nouă franceză, şi îşi deschideau casa duminicile celor interesaţi să le vadă. Totodată circulau reviste de artă ce divulgau noile tendinţe.
Malevici este interesat de natură şi caută să surprindă atmosfera unui peisaj sau a unei scene preluate din cotidian, cu ajutorul culorii, şi nu al luminii, atent la compoziţie, în unele tablouri structurată cu ajutorul arborilor.
Între 1907-1909 el caută noi forme de expresie cu ajutorul autoportretului (unde se inspiră din vechile icoane ruseşti), şi al compoziţiilor influenţate de arta populară rusă şi de Matisse. Este interesat de culoare și mişcare, și experimentează stilul fauve şi futurismul.
În 1911 Malevic îşi trimite lucrările la “Blaue Reiter”, în 1912 se arată interesat de cubism, unde este influenţat de Picasso şi de Léger. Devine cubofuturist, şi participă în Finlanda, ca organizator, la primul Congres Futurist „Panrus”, unde se pune în scenă opera Victoria asupra soarelui, o piesă ce vrea să contrarieze opinia publică, să prezinte lumea răsturnată şi domnia omului puternic, rezultată din colaborarea lui Malevici, care face decorurile şi costumele, cu compozitorul Matjusin şi scriitorul Krucenych.
În scenografia piesei, apare pentru prima oară pătratul negru barat de o diagonală. Malevic îl consideră foarte util, pentru că este ca un nucleu al tuturor posibilităţilor, cu o mare forţă. „Este semnalul victoriei” m artistul într-o scrisoare. Este prieten cu Larionov şi poeţii avangardei ruse, care mai târziu îl vor ajuta la redactarea Manifestului Suprematist din 1915.
Manifestările revoluţionare din Rusia l la sfârşitul primului război mondial, se fac pe fundalul unor fierberi sociale, politice şi artistice. Se doreşte noul cu orice preţ. Arta trecutului, în slujba statului şi religiei nu mai poate ilustra noua gândire şi simţire, ce au nevoie de puritatea suprematismului. Mai târziu, vorbind despre curentul teoretizat de el, Malevic va spune: „n-am inventat nimic, doar am simţit în mine noaptea şi în ea am întrevăzut noul pe care l-am numit suprematism”.
Forma ideală pentru a ajunge la absolut în pictură este pentru Malevič pătratul, privit ca punctul zero al experienţei vizuale pe suprafaţa nudă a tabloului. În prima sa lucrare suprematistă, „pătratul este egal cu percepţia, iar câmpul alb cu nimicul din afara acestei percepţii”.
„Am încercat să eliberez lumea de povara moartă a lumii reale”, afirma Malevici, „de aceea m-am refugiat în forma pătratului”. Acesta trebuie comparat cu liniile primitive făcute de primul om care nu au reprezentat un ornament ci perceperea ritmului. Ritmul nu se găseşte doar în sunete ci şi în tăcere. Atunci când a pictat controversatul său pătrat alb pe fond alb, s-a vorbit despre sinuciderea picturii dar şi despre resurecţia ei.
Pentru suprematişti fenomenele vizuale ale lumii obiective sunt în sine lipsite de înţeles, lucrul care contează este sentimentul, percepţia, arta nu mai vrea să servească statului, bisericii, să reproducă maniere, nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu obiectul ca atare şi crede că poate să existe în şi pentru sine fără obiecte. Suprematismul este produsul unui mediu industrial, dominat de ultimele cuceriri ale tehnologiei, mai ales ale aviaţiei, de aceea se poate numi o artă aeronautică. Suprematismul poate fi Static sau Dinamic, acesta din urmă încercând să evoce formele şi energia lumii tehnologice moderne.
În 1919 Malevici este numit profesor la Şcoala Naţională de Artă Aplicată din Moscova, dar câţiva ani mai târziu, când arta modernă cade în dizgraţie, este mutat la Leningrad, unde continuă să predea, admirat de un grup restrâns de prieteni.
În 1926 este publicată la Bauhaus, cartea sa Lumea non-reprezentării izvorâtă din manifestul său suprematist din 1915, şi Malevici merge în Germania, unde de altfel speră să găsească o slujbă la Bauhaus, care însă nu i se oferă. La plecare, în 1927, el lasă în grija unor prieteni numeroase desene pregătitoare, documente şi o serie de lucrări ce participaseră la o expoziţie la Berlin, iar peste timp, salvate ca prin minune de furia nazistă, vor fi cumpărate de Stedlijk Museum din Amsterdam, constituind cea mai mare colecţie Malevici din lume după Rusia.
În ţara natală, sfârşitul anilor 20 este marcat de moartea lui Lenin în 1924, şi de intensificarea dictaturii lui Stalin. Acuzat de a fi un artist burghez şi un formalist, Malevici continuă însă să lucreze, uneori reluând tendinţe stilistice mai vechi, sau redând în lucrările lui drama colectivizării agriculturii, începută în 1929,., în portrete cu chipul fără trăsături, ca Ţăranul cu barbă neagră din 1928-32, ori Casa roşie fără geamuri sau uşă, ca o baricadă, din 1932.
În ultima perioadă a vieţii, încearcă să stabilească o legătură cu istoria artei, cu arta Renaşterii îndeosebi în autoportrete cum ar fi cel din 1933, anul în care s-a îmbolnăvit de cancer. Acest autoportret ca principe al pictorilor, semnat cu un pătrat negru, ce evocă legăturile sale continue cu suprematismul, îl reprezintă pe artist într-o poză orgolioasă, detaşându-se pe un fundal alb, semn de libertate şi cu haine renascentiste, totul arătând detaşarea şi dezacordul pictorului faţă de politica lui Stalin.
Malevici moare în 1935, şi arta lui s-a aflat un timp într-un con de umbră, pentru ca postbelic ea să capete locul pe care îl merită. „Descoperirea sa epocală a fost autonomia culorii şi a formei în opera de artă şi semnificaţia specifică a suprafeţei pictate”. Pătratul, forma elementară a unei arte non-obiective a atras numeroşi artişti postbelici, mai ales americani, minimaliştii de exemplu, care au optat pentru detaşarea totală de emoţie, pentru obiectul pur, în opere aşezate direct pe sol, pentru a nu media contactul cu spectatorul.