Acest individ antipatic, cum singur recunoştea în autobiografia sa, acest artist cu stofă de funcţionar sârguincios, dotat însă de natură cu talent de pictor şi nu de bancher, a fost un maestru al Noii Obiectivități și al postexpresionismului după Primul Război Mondial. El şi-a dezvoltat solitar un stil propriu ca reacţie la evenimentele din epoca sa.
Aşa cum literatura este pentru Celine o Călătorie la capătul nopţii pentru Beckmann pictura este o călătorie interioară menită a reconstitui realitatea pusă sub semnul întrebării de comportamentul omului. În tablourile sale lucrurile iau în stăpânire spaţiul, simbolizează evenimente, vorbesc despre o lume în pericol.
„El creează alegorii profunde ale existenţei umane pline de semne simbolice codificate ce par extrase dintr-un repertoriu suprarealist făcând referinţă la mitologia modernă a omului, cu încrengătura lor emoţională şi traumele colective şi individuale”.
Viziunea lui pesimistă asupra lumii se transformă în scene halucinante, de coşmar, cum ar fi în tabloul Noaptea, în care atât călăii cât şi victimele şi-au pierdut umanitatea.
Picturile lui au o monumentalitate prin care se exprimă destinul unei întregi generaţii, sunt documente despre o lume în pericol.
A fost un solitar în lumea artei, pe care o considera ecranul de proiecţie al unor adevăruri superioare.
În 1920, Beckmann spunea: „Este lipsit de sens să-i iubeşti pe oameni, adunătura asta de egoişti din care fac parte şi eu, şi cu toate astea eu îi iubesc cu toată micimea şi banalitatea lor”.
Max Beckmann devine un maestru incontestabil al unui expresionism personal (pe filiera Die Brücke) și obiectiv (de reflectare a dramelor sociale) când îşi defineşte stilul ca reacţie la drama primului Război Mondial. Avusese prilejul să se afle aproape de suferinţa individuală şi colectivă, atunci când înrolându-se voluntar în 1914 a lucrat ca infirmier, dar după un timp a fost dat afară în urma unei crize de nervi.
În tablourile lui victimele şi călăii se dezumanizează sub incidenţa atrocităţilor gratuite şi „Visul” este un Infern la fel de sugestiv ca cel al lui Bosch sau Breughel. Abundă simbolurile personale care se regăsesc de altfel pe tot parcursul operei sale: trompeta – ca şi arta de altfel – are misiunea de a trezi conştiinţa oamenilor, aidoma oglinzii care este artistul însuşi, oglindă în care oamenii trebuie să se privească pentru se regăsi, pentru a-şi da seama de tot absurdul existenţei lor.
Fiinţele umane sunt văzute de Beckmann ca nişte marionete pe marea scenă a vieţii – vulnerabile şi purtînd masca sentimentelor şi gândurilor pe care le expun deşi vor să le ascundă (aşa cum în teatrul grecesc şi roman existau măşti comice şi tragice). „La seule chose dont nous disposons c’est la réalité de nos rêves dans les images » „Singurul lucru de care dispunem sunt viziunile noastre”. Aşa scria în jurnalul său din 1946, cu un an înaintea plecării sale definitive din Europa în America, unde a şi murit în 1950, după ce un timp a fost profesor de artă Universitatea Washington din Saint Louis (Missouri).
Exilul său de pe pământul natal – Germania – începuse însă cu mult înainte. Chiar în ziua când Hitler pronunţa discursul despre „Arta Degenerată” în 1937. Nu este de mirare că Beckmann s-a refugiat în Olanda unde a petrecut anii războiului. Pictura lui conţinea toate ingredientele unei arte acuzatoare, o artă ca expresie a unor realităţi profund distrugătoare pe care conducerea naţional socialistă vroia să le nege.
Niciodată poate coşmarul social nu a fost mai elocvent ca în pictura lui Beckmann, ce-şi strigă disperarea în pânze încărcate de mesaje criptice ce-şi cer dezlegarea. „Suntem aruncaţi în existenţă din barca îngerilor”…”Suntem ca nişte copii în faţa destinului ce ne deschide uşa”…vom mai găsit drumul spre casă?
În final Beckmann este optimist atunci când se reprezintă ţinând în mână un peşte – asociat cu speranţele lui înr-o viaţă mai bună, în libertate. Peştele are mari resurse interpretative în opera sa. Poate să însemne ca la sumerieni energie, sex, ori să aibă rezonanţe creştine. O promisiune de regăsire este Voyage sur le poisson din 1934, unde se reprezintă alături de iubita lui Quappi, fiecare ţinând în mână masca celuilalt, cea ce arată concepţia artistului că în fiecare din noi există o latură feminină şi masculină. Beckmann este expresionist nu prin formă ci din cauza unei exigenţe interioare.
„După mine există două direcţii în artă”, spunea Beckmann în 1914. „Una, dominantă în momentul de faţă, este arta suprafeţei şi a decoraţiunii stilizate, cealaltă se interesează de spaţiu şi profunzime… În ceea ce mă priveşte, eu urmez din tot sufletul pe cea de-a doua şi încerc să ajung la un stil propriu. Caut un stil care spre deosebire de arta decorativă în exterior să pătrundă cât mai adânc posibil în natura şi sufletul lucrurilor. Ştiu bine că multe din sentimentele mele au existat deja. Dar recunosc şi ceea ce este nou în simţirea mea, ceea ce am luat din timpul şi din spiritul meu. Este ceva ce nu vreau şi nu pot să definesc, dar există în tablourile mele”. (Max Beckman)
El are talentul asimilărilor proteice, dar cu discernământul fertil care ştie să-şi aproprieze ceea ce-i corespunde din tendinţele epocii. El depăşeşte greutatea volumelor pe care le pictează în prima sa perioadă în spiritul Noii Obiectivităţi după ce a abordat şi un postimpresionism melancolic, pictural, unde arăta că a asimilat de timpuriu lecţia lui Cezanne și ulterior Matisse. Este perioada de creaţie după 1904, şi studiile de artă de la Weimar, când se mută la Berlin apoi Frankfurt şi se concentrează pe subiectul său favorit: omul vulnerabil în faţa unor forţe superioare oculte.
Sub efectul dezastrelor primului război mondial abandonează temele biblice, istorice şi alegorice în care expunea drama condiţiei umane pentru a adopta un expresionism neliniştitor. În Autoportretul cu basma roşie din 1917 la vărsta de 33 de ani se reprezintă sprijinit de marginile tabloului, ca un om tulburat, bântuit.
„Sper să devin tot mai simplu, tot mai concentrat în expresie, dar nu voi renunţa niciodată la plenitudinea, rotunjimea, pulsul vieţii, dimpotrivă aş vrea să le intensific. Prin rotunjime înţeleg volum şi plasticitate nu arabescuri sau caligrafie!”, spunea Beckmann.
Are perspicacitatea explorărilor psihologice, pe care le traduce cu vigoare picturală în tablouri ca nişte concentrate de mesaje. Exploatează motivul teatrului, al circului ca simboluri existenţiale. Contururile sunt marcate, coloritul intens, violenţa implacabilă.
Disperarea sa creşte direct proporţional cu ascensiunea politică a naţional-socialiştilor. Aceştia îl dau afară din slujba de profesor la Şcoala statală de Artă din Frankfurt şi pictorul se întoarce la Berlin. Formele sale abrupte, care copleşesc spaţiul la modul gotic, producând impresia de sufocare ce corespunde presiunii psihice, împreună cu contururile marcate şi tranziţiile brusce, încep să se suavizeze, căpătând ca şi culorile o mai mare luminozitate.
„Cred că iubesc pictura tocmai pentru că ea ne constrânge să fim obiectivi. Nu există nimic pe lume, pe care să-l urăsc mai mult decât sentimentalismul. Cu cât voinţa mea de a surprinde lucrurile nevăzute ale vieţii este mai fermă şi mai intensă şi gura mea rămâne mută cu atât fiinţa mea îngheaţă pentru a surprinde acest monstru oribil şi fremătător de vitaliate, pentru a-l închide în suprafeţe cu contururi nete şi precise unde pot să-l iau de gât şi să-l sugrum. Nu plâng niciodată. Detest lacrimile care sunt un semn de sclavie, nu mă gândesc decât la obiect”.