Muzeul Gulbenkian: pasiunea unui colecționar

Într-un roman de John Fowles pasiunea de colecţionar îl împinge pe protagonist la sechestrarea frumuseţii unei femei. Deseori vehiculată, tema femeii obiect este în acest caz pârghia unui studiu de caz al pasiunii distrugătoare a colecţionarului din vocaţie şi poate din nebunie. Frumuseţea umană sau animală devine obiect de artă alături de fluturi în cazul personajului lui Fowles. Fluturi cu tot registrul lor de simboluri: suflete pentru greci sau azteci ori sugerând ideea de timp, perisabilitate, splendoare efemeră şi imponderabilă, graţie mortală, duritate şi supleţe, ca o puzderie de oglinzi ale unei naturi feerice. În pofida frumuseţii după care aleargă cu disperare, colecţionarul trăieşte drama obsesiei.

Orice pasiune, chiar şi cea pentru artă, dacă este dusă la extrem degenerează în sfâşiere interioară şi dezechilibru, mai ales când scopul ei mărturisit este posesia cu orice chip, atunci când ea are scopuri egoiste. Acompaniată însă de inteligenţă, pasiunea pentru frumos ce constituie o colecţie de artă, sprijinită de bunăstarea materială, poate să justifice o existenţă şi nu numai, să recupereze trecutul istoric care riscă să se destrame sub acţiunea nemiloasă a prezentului etern.

Păstrarea, conservarea artei generaţiilor ce s-au succedat de milenii pe pământ este o aspiraţie demiurgică prin lecţia ei pilduitoare despre recurenţa trăirilor, permanenţa simbolurilor, coincidenţa căutărilor şi concluziilor la cele mai variate civilizaţii. Ca un nervum rerum unificator omul, natura, cosmosul se constituie în izvorul celor mai îndrăzneţe sau rafinate obiecte de artă.

Este ceea ce demonstrează fericit colecţia Gulbenkian, ce aduce în faţa unui public divers exponate simptomatice pentru epoca lor. Aceste artefacte sunt mesageri misterioşi ai unor timpuri şi epoci apuse, purtând încă atingerile nenumăratelor fiinţe care le-au folosit, cu iubire sau indiferenţă, care au trăit şi au murit în preajma lor. Sunt pline de umbre şi vorbele lor mute spun poveşti nenumărate, constituind repere pentru cercetarea civilizaţiilor trecute.

Un astfel de spirit romantic îndrăgostit de trecut a fost şi Calouste Goulbenkian. Tezaurizând cu grijă şi pasiune obiecte de artă pe care le numea „Copiii lui”, acest armean crescut la Istanbul într-o familie de negustori bogaţi, a făcut dovada gustului său desăvârşit şi şi-a câştigat o binemeritată nemurire atunci când a legat umanităţii colecţia sa prin Fundaţia ce-i poartă numele.

Dacă pentru mulţi numele Gulbenkian evocă afaceri cu petrol sau locuinţe somptuoase ca apanaj al bogăţiei, pentru amatorul de artă el indică unul dintre cele mai prestigioase muzee din Lisabona. O colecţie plină de rafinament alcătuită cu un simţ înnăscut pentru ceea ce este frumos şi valoros, pentru aceea calitate istorico-social-culturală a obiectului ce transgresează simpla frumuseţe estetică, pentru frumuseţea cu miez.

Un registru larg cuprinde exponate hieratice din vechiul Egipt până la subtile alcătuiri de forme compuse de René Lalique în spiritul art-deco-ului. Mai mult de cinci milenii de gândire, meşteşug şi simţire umană în cele câteva săli ale Muzeului Gulbenkian, care, fără să fie ticsite de obiecte sunt încărcate de sufletul timpului materializat în meşteşugite statui, tablouri, porţelanuri, piese de mobilier, articole de artă de pe tot cuprinsul globului.

Deschis pe 2 octombrie 1969, în cadrul Fundaţiei inaugurate în anul morţii magnatului, 1955, Muzeul este amplasat într-o clădire situată în mijlocul unui parc, ce prin arhitectura sa pune în valoare piesele expuse.

Calouste Sarkis Gulbenkian s-a născut pe 23 martie 1869 (la Scutari/Calcedonia), într-o familie de bancheri armeni, stabiliţi la Istanbul, la vremea aceea capitala Imperiului Otoman. Tatăl său făcuse avere din comerţul cu covoare şi şi-o sporise investind în petrol şi speculaţi bancare. De mic, Calouste manifestă un simţ estetic deosebit şi o pasiune de colecţionar. Se spune că avea opt ani când cu cei câţiva bănuţi daţi de tatăl său să-şi cumpere o acadea, el negociază în bazar o monedă antică valoroasă.

La 21 de ani publică o carte despre Transcaucazia şi peninsula Apcheron – amintiri de călătorie, în care un capitol este dedicat meşteşugului, materialelor, vopselelor covoarelor orientale şi importanţei lor în viaţa economică a Persiei.

La 40 de ani era deja multimilionar, datorită unor investiţii profitabile în domeniul petrolului unde a negociat o parte de 5% din noile câmpuri petroliere descoperite în Irak. De aceea a fost cunoscut mai târziu ca Domnul Cinci la Sută şi a devenit o legendă în lumea comerţului.

Din ce în ce mai interesat de colecţionarea unor piese de valoare el făcea însemnări despre obiectele văzute prin muzee. Asta nu atât pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele despre artă ci pentru a le achiziţiona dacă ar fi ajuns de vânzare.

Bogăţia şi faima l-au ajutat să negocieze chiar piese redutabile din patrimoniul Ermitajului, atunci când Sovieticii le-au vândut pe sub mână, armeanul dovedindu-se nu doar un abil connaisseur dar şi un fin diplomat care a satisfăcut nevoia de discreţie a Moscovei. El vroia să clădească o colecţie fără fisuri pe criterii de înaltă calitate, atent să aleagă nu rarităţile sau piesele cu stil dar nepersonalizate ci acele obiecte de artă perfect conservate şi purtătoare ale unei frumuseţi remarcabile, legate totodată de anume figuri istorice.

Era mândru de măsuța/secreterul ce aparţinuse Mariei Antoineta sau de bolul pentru muştar al D-nei de Pompadour. Colecţia sa cuprinde opere din marile capitole ale istoriei artelor.

Cât a fost în viaţă, era un om rezervat, şi puţini se bucurau de privilegiul de a-i vedea comorile. Era totodată un romantic, îi plăcea natura, să cultive orhidee şi să crească păsări. Atunci când cumpăra o proprietate vroia să sporească frumuseţea locului şi nu să o stilizeze.

Gulbenkian a petrecut ultimii 13 ani din viaţă în Portugalia, unde a ajuns în timpul războiului, când aceasta era zonă neutră. După moartea sa, executorul testamentar a adunat la Lisabona lucrările pe care colecţionarul le împrumutase diferitelor muzee ale lumii, în pofida dorinţei acestora de a le păstra. Gulbenkian a vrut ca ele să poată fi văzute ca un tot, reflectându-i personalitatea şi gustul şi a legat acestă comoară Fundaţiei care a luat fiinţă la un an după moartea lui pe 20 iulie 1955.

Operele sunt prezentate cronologic şi geografic, începând cu arta egipteană şi cu bazorelieful asirian ce provine din palatul lui Assurbanipal, din Nimrud. Urmează piese de ceramică, covoare rare, manuscrise, chiar obiecte de îmbrăcăminte care arată strălucirea diferitelor civilizaţii ce au înflorit în Asia. Opere din Persia, Turcia, Armenia, Caucaz, India, China, Japonia acoperă o îndelungată perioadă de timp, de la invaziile mongole ale lui Gengis Khan până la sfârşitul secolului XVIII.

Pictura europeană, amplu reprezentată, grupată pe şcoli naţionale, cuprinde tablouri religoase din Renaştere, ca cel pictat de Jan Gossaert, precum şi lucrări realizate de maeştri ai barocului, stil la care Gulbenkian ţinea foarte mult. Între aceştia strălucesc voluptuosul Rubens şi Rembrandt, care ştia să scoată în evidenţă inefabilul, sufletul personajelor.

Se pot admira deopotrivă tablouri de Gainsborough, Lawrence şi Turner, din şcoala engleză, iar şcoala franceză este bine reprezentată de operele impresioniştilor, Monet, Degas şi Renoir, pentru a numi doar câţiva. Sculpturi de Houdon, Jean de Boulogn, Rodin (Jean d’Ayre/Burghezii din Calais) precum şi câteva dintre operele artistului britanic, Henri Moore, aşezate in grădina romantică din jurul muzeului, întregesc o panoramă inteligentă a istoriei artei, văzută de acest genial colecţionar, cu gusturi rafinate şi vocaţie a frumosului care  credea că arta în relaţie cu natura poate să stimuleze sensibilitatea umană.

În noua aripă a muzeului consacrată artei moderne şi contemporane sunt expuse tablouri de Sonia şi Robert Delaunay, Torres Garcia, Arshile Gorki şi Vieira da Silva precum şi noi achiziţii aparţinând mai ales unor artişti portughezi ai secolului XX cum sunt Jose Almada Negreiros şi Souza Cardoso.