23 septembrie 1897 – 20 iulie 1994
Tablourile belgianului Paul Delvaux propun sub aparențele realității o lume misterioasă, răsfrântă de ochii mari, abisali ai personajelor sale inconfundabile. În spații arhitecturale echilibrate și stranii, femei goale sau pe jumătate îmbrăcate îşi preumblă trupurile sidefii, siderale și melancolice, sau susțin compoziția cu majestuoasă, statuară și imobilǎ prezență, într-o așteptare ca o transă, lipsite de vulgaritate în nuditatea lor senzualǎ, poetică, temporală.
Femei pictate cu realism magic, tinere ambigue ce-și trǎiesc o clipă supremă de grație și feminitate, invadând cu frumusețea lor carnală și trascendentă totodată, un univers citadin neliniștit.
O singură femeie, poate, multiplicată la nesfârsit, cum remarca mentorul suprarcalismului, André Breton: “o femeie veșnic aceeași, domnind peste marile periferii ale inimii, unde bătrânele mori ale Flandrei învârt un colier de perle într-o lumină de minereu”.
În grădini ori pe străzile unui mare oraș, dinaintea unor temple sau în camere pustii, în mijlocul unor ruine antice sau în gări metafizice, ca în niște “săli de aşteptare ale vieții”, femeia obsesivă din pânzele lui Delvaux păstrează potrivit lui Marcel Brion “o nevinovăție edenică, o prospețime feciorelnică, imperceptibil senzuală, ce dobândește un farmec magic datorită picturii înghețate”.
Chintesența unei căutări a idealului și totodată a eternului feminin, femeia ce populează pictura suprarealista a lui Delvaux este totuși umană, pare vulnerabilă chiar atunci când contextul în care se află are toate conotațiile iluziei, imaginarului, visului încremenit într-o clipă fără sfârşit.
Somnambulice, personajele sale sunt călătoare într-o lume interioară, proiectată în exterior, un vis al fiecăruia, din care toate și toți fac parte. Adesea privirile lor misterioase sunt detașate, fără o țintă precisă, cufundate în sine deși sunt larg deschise în afară.
Pentru Marcel Brion, în picturile lui Delvaux “există o logică a coșmarului”, și totuşi, atracția lor subiacentă, seducția calda pare izvorâtă din strălucirea zilei dar și din amăgirile visului unei nopți de vară sau poate ale unui amurg simbolic, atins de recea suflare a morții.
Statui de ceară într-un muzeu imaginar, solitare și tăcute, claustrate în propria insulă de singurătate și de muțenie, lipsite de comunicare, departe de forfota lumii moderne,personajele feminine sau androgine ale lui Delvaux par suspendate într-un timp propriu, pe care îl trăiesc plăsmuite cu grijă, chiar dacă uneori tocmai acustica detaliului, dă o notă de artificial întregului.
Acuratețea tehnicii plastice, clasică în esență, fǎră vocația experimentărilor, predilecția pentru linie și pentru compoziția lirică ce fructifică insolitul, gustul pentru formele armonioase, materia care îmbină zonele opace cu cele transparente, ca într-o juxtapunere de goluri şi plinuri, ce ritmează trupuri goale pe fundal de oraşe antice sau moderne, sunt trăsături ale picturii sale ce conturează o lume plastică inedită.
Făpturile uimite sau visătoare, peripatetice ori cufundate în meditație ce-i populează pânzele par uneori pogorâte dintr-un paradis al inocenței, dintr-o Arcadie pierdută pentru lumea prozaică în care poposesc, ilustrată de câte un bărbat îmbrăcat la patru ace cu haine negre și pălărie de melon.
Paul Delvaux s-a născut la Antheit, Belgia, în 1897, și și-a căutat mult timp propriul drum în pictură. A studiat arhitectura la Academia de Arte Frumoase din Bruxelles și a oscilat între impresionism și expresionism până în jurul vârstei de 38 de ani când i-a descoperit pe suprarealişti prin arta lui René Magritte și Giorgio de Chirico. De altfel în tablourile sale pline de o poezie neliniştitoare se resimt influențele acestora, mai ales în folosirea juxtapunerilor incongruente într-un spațiu cu aer metafizic, realitatea exterioară nefiind decât un decor al explorărilor profunde ale propriei ființe prin vis și trăiri ale subconștientului în cea mai aleasă vână suprarealistă.
Delvaux este un minuțios, el încarcă tablourile de personaje, detalii, și trece treptat de la culori întunecate la tonuri vii, sedus de strălucirea Italiei, pe care o vizitează în mai multe rânduri. În însorita țară mediteraneană, el a studiat pictura Quattrocentoului, și-a ascuțit simțul perspectivei liniare și gustul pentru proporțiile ideale feminine.
Unele dintre personajele sale au o grație adolescentină pe trupuri hermafrodite. Delvaux cântă pe claviatura singurătății, a reculegerii narcisiste și a erotismului, un “cântec fără cuvinte”, în care se simte premoniția morții.
Câteodată tablourile sale parafrazează parcă vanitățile olandeze, cu trupuri diafane în locul florilor și fructelor ce înlănțuiau un craniu, ca un “memento mori” surd și persistent, la el apărând câte un schelet tot atât de spilcuit ca și bărbații decenți din alte pânze. Un exemplu ar fi Orașul roşu (1944), un fel de oraş fantomă, invadat de obișnuitele personaje delvauniene.
Uneori femeile sale sunt materializări ale unor raze de lună (Nocturnă, 1939). Alteori sunt apariții sabatice, prizoniere ale unei lumi a oglinzilor, cu cărnurile irizate de pâlpâirile unei lămpi (Sabatul, 1963).
Oraşul neliniştit este un paradis dezorientat, în care un bărbat singur, îmbrăcat, merge în derivă printre corpuri goale de femei și tineri, hârci, pe un câmp straniu de la periferia unui oraș înconjurat de ziduri și turnuri, ca și cum ar fi în căutarea unui “timp pierdut”，unei inocențe primare.
Aceeași atmosferă de senzualitate metafizică se simte și în pictura muralǎ pe care Delvaux a facut-o la Ostend Kursaal în 1952 și la Institutul de Zoologie din Liège în 1960.
Delvaux încarcă frumusețea clasică de neliniște, de anxietate. Spre deosebire de alti suprarealişti, el îşi trădează rădăcinile adânc înfipte în realismul flamand, inapetența pentru automatism sau pentru interpretările delirante.
Lumea sa plastică a fost analizată cinematografic de Henri Storck în 1947, pe un text de Paul Eluard.
