Santiago, pelerinaj într-un An Compostelan

Istoria umanităţii în ultimii 2000 de ani îl prezintă pe creştin ca pe un pelerin, un “străin” care merge în căutarea patriei definitive la care va ajunge îmbrăţişându-l pe Tatăl Ceresc după moarte. Homo viator este elementul care a impulsionat ştiinţa, arta, cultura în timpul mai multor secole când transmiterea fizică era singurul mijloc de comunicaţie între oameni. Drumul la Santiago de Compostela este o primă configurare a Europei Unite¹. Astăzi pelerinajul la Santiago este și o realitate turistică, dincolo de conotațiile de împlinire spirituală pe care le comportă.

În anul sfânt 1982, Ioan Paul al II-lea a lansat chemarea la pelerinaj la Santiago pentru „redescoperirea valorilor autentice care au dat măreţie istoriei lui benefice, prezenţei lui pe alte continente”. În Evul Mediu se poate spune că pelerinajul la mormântul apostolului a unit Europa, graniţele dispăreau, apărea o unitate europeană în pofida pluralităţii de naţionalităţi ale celor care mergeau pe cele patru drumuri continentale și iberice către Compostela. Pelerinii dispuneau și de un ghid turistic: “Codicele calixtin”². Numele vine de la Papa Calixto al II-lea, care a fixat anii sfinţi jubiliari în 1122, și cu 3 ani înainte crease jubileul compostelan³.

În Galicia, există hambare de piatră, ca nişte sarcofage, “hórreos”, aşezate în curţi sau pe câmpuri. Încununate de o cruce de piatră, ele păstrează roadele câmpului, grâne, seminţe, pentru a le feri de dăunători şi de ploile iuţi şi dese ale regiunii. Sunt ca nişte recipiente ale vieţii într-un înveliş ce sugerează moartea, dar şi eternitatea, prin durata nesfârşită a granitului din care sunt făcute. Într-un fel amintesc de suporturile pentru germinarea semințelor de grau, având forma lui Osiris, din mormintele faraonilor egipteni: renasterea dupa moarte care a fost dorința omului din toate timpurile. Sunt hambare ca niște temple ale vieții.

Pelerinul care se îndreaptă spre Santiago de Compostela le vede în drumul său ce alunecă, se încolăceşte, ori se avântă precum o panglică albă peste munţi şi prin văi, ca un şarpe tăcut ce se îndreaptă spre mare sau ca unul dintre acele răuri despre care scria Jorge Manrique: „Todas las vidas son ríos que dan al mar que es el morir…”.

Un drum presărat cu pietricele albe, ca o cale a laptelui, ca şi cum pe el s-ar regăsi stelele firmamentului ceresc, coborâte pe pământ ca o puzderie de pietre. Pelerinii spun că poţi să-ţi aşezi sub aceste pietre necazurile, durerile şi să le uiţi acolo, lăsându-le în urma ta, ca nişte însemnări pe răbojul vieţii, sau ca şi cum ai vrea să găseşti înapoi drumul spre casă, ca un fir al Ariadnei în acest pelerinaj pe care îl faci şi care este un fel de labirint. Cirlot spunea „a peregrina înseamnă să înţelegi labirintul ca atare şi să încerci să-l depăşeşti ca să ajungi în centru”. Și mai există pietre care se spune că atunci când sunt lovite se desfac, lăsând să se vadă chipul apostolului. Piatra are rol con-sacrator.

Drumul la Santiago este mai ales un traseu iniţiatic, o călătorie de autocunoaştere, un drum către sine însuşi, o căutare de sine. Până la capătul lumii. Acolo, pelerinii luau de pe ţărm scoici “vieiras” , pe care şi le aşezau la pălărie. Scoici pieptene, ele seamănă cu o palmă întinsă sau poate cu un mănunchi de raze, ca ale stelei ce i-a arătat mormântul apostolului: ara marmora, lui Pelayio, sihastru, păstor sau om al mării, în veacul al IX-lea. Scoici care seamănă cu „pata de oca” laba gâştii, sau cu monograma lui Hristos, aşeazată pe clădirile vechi ca o pecete a constructorilor. Urma lăsată de Dumnezeu pe pământ ca o Pasăre Cosmică.

În toată perioada medievală Santiago de Compostela a fost o ,,Mecca a creștinilor” după cum scria un cronicar arab, și de-a lungul drumurilor care conduceau spre orașul apostolului s-a dezvoltat o artă romanică deosebită. Scoica strânge in mănunchi, în striațiile ei, drumurile pelerinilor către țelul lor sfânt.

La sfârșitul Drumului, pelerinii moderni primesc o “Compostela“, un certificat pe care l-au ștampilat pe traseul urmat (de cel puțin 200km) la locurile de popas și la final în catedrala din Piața Obradoiro.

Numele de Compostela face referire la steaua miraculoasă, Campo Stelle, sau vine din cuvântul latin însemnând cimitir. Şi numele de pelerin provine din latină, unde desemnează străinul prin excelență, cel care nu are drept de cetățenie în locul unde se află. Peregrinarea în spirit religios presupune drumul spre un loc fizic, santificat de prezența divină, drum care cere din partea călătorului un efort fizic și psihic deosebit. Drum înseamnă așadar purificare și este stimulat de credință. Este important să ajungi la capătul lui dar și mai important este să-l parcurgi, ca pe un exercițiu spiritual şi totodată trupesc, eliberator. Realitatea antropologică a lui Homo viator este prezentă în mai toate religiile. Motivul drumului ca o alegorie a vieții şi a cunoașterii este răspândit în toate operele literare folclorice sau culte de pretutindeni.

„Peregrinus” în latină înseamnă străin, şi cel ce drumeţeşte. El este cel ce se abate din obişnuit, punându-şi viaţa în pericol şi chinuindu-şi trupul cu dificultăţile drumului ascetic, găsind la sfârşitul drumului nu numai relicva⁴ sfântului, cât mai ales pacea ce-i va umple sufletul, satisfacţia victoriei asupra piedicilor.

„Umanum peregrinum est” s-ar putea spune, şi istoria lumii, istoria culturii şi civilizaţiei este ticsită de călătorii către un ţel, chiar dacă acesta este câteodată necunoscut. Pe câmpiile Elizee, printre umbre, ori urcă din Infern spre Paradis, cum a făcuit-o cu imaginaţia Dante. Şi el în iubirea-i spirituală şi senzuală totodată pentru Beatrice a tins către tărâmul ce străluceşte de adevărata lumină a dumnezeirii. Eleusis, Delfi, Efes, Mathursa, tot atâtea nume cu putere evocatoare a unor locuri sacre ce atrăgeau mii de pelerini păgâni secole de-a rândul. Pentru islamici Mecca si Medina, ori numeroase marabuturi. Iar pentru creştini: Ierusalim, Roma, Santiago, Mont Saint-Michel, Rocamadour, Sfântul Thomas de Canterbury, Montserrat şi atâtea altele în Evul Mediu, iar astăzi atrag pelerini în Mexic, Fecioara de Guadalupe, în Portugalia, fecioara de la Fatima şi în Franţa cea din Lourdes. 

La Santiago soseau pelerinii de la capătul pământului, de la marginile răsăritului, unii pentru că erau curioşi să vadă locul despre care se zvoneau atâtea minuni, alţii pentru a îndeplini un jurământ sau pentru a face penitenţă. Câte unii vroiau să obţină indulgenţe. După păcatele ce se doreau iertate, după vina şi pedeapsa voluntară sau impusă, pelerinul făcea drumul pe jos, desculţ ori gol, sau trebuia să se prindă în lanţuri şi astfel să meargă spre izbăvire. Alţii însă mai bogaţi, sau mai puţin păcătoşi îşi delegau oameni anume pentru treaba asta, oricât era de costisitor să pui ispăşirea propriului păcat pe umeri străini, câte unii lăsau chiar cu limbă de moarte urmaşilor îndatorirea să-i salveze din Purgatoriu, printr-un drum la Compostela.

Cei ce ajungeau să atingă relicva sfântului primeau chiar un certificat, “compostela”, ceea ce se întâmpla și astăzi când exista o adevarata rețea hoteliera ieftină, uneori chiar gratuită pentru pelerini, la care poți avea acces prezentând certificatul sârguincios ștampilat in locurile de popas prevăzute se tradiție.

Mulţi băteau drumurile orbi, ciugi, sau şchiopi ori atinşi de vreo boală misterioasă, pentru ca sfântul să-i însănătoşească, aşa cum astăzi încă, Lourdes este loc de pelerinaj pentru toţi cei ce şi-au pierdut încrederea în puterea oamenilor de a-i vindeca, dar tot mai speră să fie atinşi de mâna divină.

În ghidul pelerinului medieval, Codex Calistinus, se dădeau asigurări că „Dumnezeu îl hărăzise pe apostol să vindece guta, spatele cocoşat şi picioarele strâmbe, spre gloria Lui”. Bineînţeles că mai avea şi virtuţi de exorcism, căci se spune că Santiago avea cunoştinţe de magie pe care le folosise în Palestina contra celor posedaţi de demoni. În Galicia, unde există un cult al mormintelor miraculoase, puterile Sfântului erau aşteptate cu încredere să vindece rahitismul şi infirmitatea fizică. 

Istoria pelerinajelor creştine începe după moartea lui Christos, când adepţii noii religii mergeau în locurile prin care trecuse Mântuitorul. În secolul al IV-lea, când biserica creştină îşi găseşte pacea după lunga perioadă de prigoniri şi Constantin înalţă bazilica Sfântului Mormânt iar mama sa Elena găseşte la Ierusalim Adevărata Cruce şi cuiele ce-i pătrunseseră în carne lui Iisus, încep pelerinajele credincioşilor spre Pământul Sfânt. Sfântul Ieronim le critică, dar odată cu căderea Palestinei în mâinile Islamului şi cu prigonirea creştinilor, Ierusalim devine un ideal inaccesibil şi jinduit. Roma este un centru de pelerinaj mai la îndemână şi spre Cetatea Eternă se îndreaptă toţi cei ce vor să viziteze mormintele Sfinților Petru şi Pavel sau catacombele. Începe cam tot atunci un adevărat cult al relicvelor. Fericiţi erau cei ce puteau pune mâna pe vreo aşchie din crucea sfântă, pe vreo fâşie din ştergarul ce încinsese mijlocul Mântuitorului. Tot aşa erau bucuroşi cei ce ajungeau să-şi umple candelele cu ulei sfinţit şi să şteargă relicvarul cu o pânză care zice-se căpăta astfel puteri miraculoase, schimbându-şi consistenţa şi greutatea. Chiar şi astăzi, în multe catedrale ce conţin sarcofage cu trupuri de sfinţi, sau doar părţi ale corpului acestora, dinţii, mâna etc. şi fragmente ale veşmintelor ce le-au aparţinut, există obiceiul să săruţi mormântul, sau să prinzi pe el un ex voto, semnele mulţumirii de a fi fost ajutat. Pe vremuri, cei ce o porneau pe drumul pelerinului uneori plin de primejdii şi de înfruntări cu necunoscutul din ei înşişi  şi din afara lor, punându-şi  la încercare rezistenţa fizică şi psihică, se întorceau la vetrele lor ca nişte învingători. Era cruciada lor personală. Deseori intrau în adevărate frăţii sau bresle ale pelerinilor, căpătând astfel un statut social demn de respect şi consideraţie. Înainte de a pleca în pelerinaj, însă, se luau măsuri de punere la adăpost a bunurilor, pe timpul absenţei. Pelerinul era sub o adevărată jurisdicţie a dreptului internaţional şi dispunea de un „paşaport”. Mulţi dintre cei ce se înveşmântau în mantia caracteristică, erau însă răufăcători, dornici să-i îndepărteze de la drumul lor pe adevăraţii pelerini, să-i jefuiască, sau să-i ispitească cu plăcerile cărnii. Chiar și astăzi pe drumurile spre Compostela exista case de toleranță marcate cu semnul Coca-Cola.

Din secolul al XVI-lea, numărul „Iacobiţilor” nume dat celor ce mergeau la Santiago, descreşte, datorită mai ales neîncrederii cu care erau priviţi, a noului spirit adus de reformele protestante şi de tendinţa spre fiscalizare. Cu toate acestea încă în secolul al XVIII-lea, călugărul benedictin Feijoo, ce a scris o Enciclopedie Spaniolă, amintea de mulţi pelerini, în mantiile lor acoperite de scoici  (semnul caracteristic al sfântului) ce umpleau drumurile şi potecile, cât vezi cu ochii.

Sfântul Francisc de Assisi străbate drumul spre Compostela în 1214. Dar foarte mulţi au fost pelerinii faimoși la Santiago: Cidul şi Regii Catolici, Van Eyck, Papa Ioan Paul al II ori actori faimoşi ca Shirley Maclaine care a scris chiar o carte descriindu-și pelerinajul. Tot legat de un pelerinaj la Compostela este primul roman al lui Paolo Coelho (“Povestea unui mag”). Când ajungeau la locul unde soarele coboară în mare, noaptea, ei căutau „Calea Lactee”, drumul pe care apostolul îl arătase lui Carol cel Mare pentru a elibera mormântul de mauri. Totodată Calea Lactee este drumul simbolic al astrologilor şi alchimiştilor medievali, drum al sănătăţii şi al zeilor pentru antici (laptele stors din sânul Herei de Heracles), steaua în flăcări lăsată de Faeton din carul Soarelui, iar pentru incaşi şi celţi, drumul nemuririi.

Dar mai ales „Calea Lactee” este drumul pelerinului spre Santiago de Compostela.

Note:

1. Occidentul s-a format de-a lungul timpului ca un proiect al istoriei dar şi, mai ales, ca o aventură a spiritului în care există aspiraţia spre plenitudine, demnitate, toleranţă. Occidentul începe să se configureze astfel la începutul Evului Mediu ca o sumă şi creuzet de aporturi din diverse lumi şi spaţii cunoscute: cel oriental, clasic, barbar, semitic fuzionate de creştinism. Drumul spre Santiago este un ax al Europei din care se desprind semnificaţii profunde. Dispoziţia omului european de a porni la drum spre sacru din realitatea lui imediată precară şi tranzitorie, precum şi acea trăsătură inerentă civilizaţiei occidentale şi fiinţei umane de a cerceta, de a merge dincolo de limite, de a cunoaşte, de a înţelege mai bine lumea şi pe sine însuşi ca fiinţa umană. În lumea medievală se definesc trei locuri sacre: Ierusalim în extremul oriental, Roma la centru şi Compostela în extremul occidental, între ele există o echidistanţă care păstrează un echilibru spaţial semnificativ ca şi cum ar fi puncte ce definesc un spaţiu situat între Orient şi Finisterre – sfârşitul lumii cunoscute. La ele s-a mers în căutarea unei identităţi, unei transcendenţe: este un itinerariu de la profan la sacru. Drumul spre Santiago reprezintă fără îndoială itinerarul religios, istoric, cultural de cea mai mare anvergură în Occident, din Evul mediu până azi. Atât Ierusalimul cât şi Roma au pierdut în mare măsură încărcătura sacră initială, drumul la Santiago însă o păstrează vie si nu are caracter exclusiv religios. Drumul a fost o cale de generare şi transmitere de cultură, mai ales în epoca medievală, într-o dublă direcţie: din Europa înspre peninsulă, rută prin care a pătruns arta preromanică, romanică, gotică, epica franceză, poemele trubadurilor de dragoste curteană, filosofia scolastică precum şi influenţele feudale, monastice şi liturgice pentru a nu cita decât câteva elemente capitale ale culturii şi istoriei occidentului medieval. De asemenea în sens invers din peninsulă în Europa prin drumul iacobit s-a transmis ceea ce lumea arabă adusese din Orient şi din antichitatea clasică atunci când a invadat peninsula în secolul al VIII-lea: filosofia lui Platon şi Aristotel, reinterpretată, povestirea ca gen literar, secretul fabricării hârtiei, noi tehnici agricole şi meşteşugăreşti, o literatură diferită şi o artă splendidă. Europa nu s-ar putea înţelege fără Camino de Santiago cum nu s-ar înţelege nici sinteza pe care omul european o elaborează în secolele nebuloase ale Evului mediu târziu plecând de la elemente clasice, barbare, creştine şi semitice şi din care iese un nou proiect civilizator în istoria a ceea ce numim Europa.
2. Cuvântul jubileu vine de la ebraicul iobel care însemna al 50-lea an, când potrivit scrierilor sacre sclavii îşi redobândeau libertatea, pământurile se întorceau la stăpânii lor, datoriile erau uitate. Jubileul roman a fost instituit de papa Bonifaciu al VIII-lea în Constituţia Antiquorum habet fida relatio din februarie 1300, să fie celebrat la fiecare 100 de ani, Clemente VI reducând aceasta perioada la 50 de ani şi Paul al II-lea a stabilit răstimpul la 25 ani, cat este și în prezent.
3. Atunci când a făcut filmul „Calea Lactee”, Buñuel, marele regizor spaniol a pornit de la motivul pelerinajului medieval către Santiago de Compostela, pentru a compune din imagini şi texte sau citate din Scriptură şi erezii dogmatice derivate din aceasta un film despre efortul omului de a înţelege locul său într-o lume guvernată de misterul dumnezeirii. El pomenește de Priscillian, și misterul nu a fost încă soluționat. De fapt, cine odihnește în mormântul considerat al apostolului? Episcopul de Avila sau Iacob? Priscillian (secolul al IV-lea) a fost primul creștin executat pentru erezie și magie. Și Sancti Iacob a fost considerat un mag/magician, revenit pe meleagurile Ierusalimului, unde de fapt intrigile rivalilor l-au dus la moarte.
4. Pelerinajele au exploatat spiritual și material cultul martirilor. De asemenea o pondere importantă o are cultul relicvelor și aşa numita “invenţie” a corpurilor sfinte. Asta se petrece când se găsesc relicvele unui martir acolo unde tradiţia nu face referire la trecerea sau prezenţa sa. Existenţei unor astfel de relicve se manifesta prin elementul supranatural al visului şi revelaţiilor, prin hierofanii. Relicvele au putere asupra demonilor și pot realiza vindecări miraculoase. Cultul relicvelor domină în religiozitatea medievală legată de drumul spre Santiago. Cele mai importante biserici construite în locurile lor de venerare sunt: San Saturnino în Toulouse, San Marcial în Limoges, San Martin în Tours, San Domingo în Silos, Sfinţii Facundo şi Primitivo în Sahagun, Sfântul Isidor în Leon şi bineînţeles Santiago în Compostela Mai sunt legate de drum San Millan în Cogolla, San Juan de Ortega sau San Zoilo. Atât de mare a fost importanța cultului relicvelor încât orice bazilică sau mânăstire dorea să posede rămășițe pământești sacre ale vreunui sfânt şi cel mai bun dar pe care papii puteau să îl facă regilor, principilor, episcopilor şi abaţilor era să le doneze una din cele păstrate la Roma. Problema era însă autenticitatea resturilor sacre. A avut loc şi un trafic de relicve. Aşa au abundat capetele lui Ioan Botezătorul, măselele Sfântului Petru şi ale sfintei Apolonia, spinii şi cuiele din povestea Patimilor Mântuitorului, păr din barba Sfântului Iosif, laptele Fecioarei, metri din stofa mantiei sale. O mânăstire franceză se mândrea cu o aşchie din Copacul Raiului sau cu spice din grâul Bunului Semănător. În mânăstirea San Ricardo se păstrau relicve din candela aprinsă la naşterea Mântuitorului. Cruciadele au impulsionat circulația relicvelor, cultul lor degenerând însă ades în superstiţie. Tot ele au favorizat comunerea si difuzarea legendelor medievale.

#arhitectura #arta pop #Artisti #corp #credinta #divertisment #erotism #Expozitii #Fotografie #happening #imagine #incest #instalatii #joc #labirint #manierism #moarte #motiv #obiceiuri #profetii #relicve #suprarealism #tatuaj #Varste #Venetia Arhitectura organică Arta Conceptuală Arta latino-americană Arta Pop Artisti Art Nouveau cubism Egipt Expozitii Expresionism expresionism abstract Fotografie Picasso Realism Religie romantism Sculptura Simbolism Spania suprarealism