Willem de Kooning și palimpsestul trăirilor

“Work in progress” – operă în lucru, își definea James Joyce romanul Finnegans’ Wake, în care practica suprapunerile intertextuale, de tipul “portmanteau” sau Jabberwocky, cum le numea, cu conotații profunde în verticalitatea culturii filosofice și a experiențelor empirice, cu cuvinte ce se încalecă și își ascut înțelesurile din însăși combinarea lor dinadins ori fortuită. Tablourile olandezului De Kooning sunt astfel de metamorfoze în straturi, un fel de pictura “joyceanǎ”, ca o dizertație niciodată definitivă asupra unei dileme existențiale, sau tot atât de bine ca interogații nesfârșite ori repetate despre adevăr și iluzie, experiență și intuiție, formă și continut.

Pentru De Kooning, “toată pictura este o iluzie”, iar conținutul este “o întrezărire a ceva într-o străfulgerare”. Cât despre experiență, ea se află ca și arta într-o continuă stare de redefinire, prin acumulare, prin reașezare, cu ajutorul gestului ce poate umple un perimetru gol, ca o matrice virgina, cu propriile adevăruri esențiale.

Orice sfârșit poartă în sine durerea unei limite asumate, dar și tentația unui nou început. De Kooning consideră însă că nici o etapă a unui tablou nu poate fi considerată definitiva și este gata sǎ reia lucrul chiar la cele ce par terminate. Gestualismul său este imprevizibil în contorsionarea formelor, și totuşi, dacă îi privești începuturile, când exersa adolescent deprinderile dobândite la Academia de Arte Frumoase și Meserii din orașul sǎu natal Rotterdam, esti uimit de acuratețea și limpezimea naturilor sale statice foarte realiste.

Tânărul de 22 de ani care părăsea Olanda în 1926 avântându-se cu buzunarele goale spre Lumea Nouǎ de dincolo de Atlantic, nu era însă dispus să mai facă concesii aparențelor realității, cele ce se arată ochilor obişnuiți și pot fi surprinse de o fotografie, ci dorea sã redea pe pânzele sale neliniştile vieții pe pământ, vibrațiile interioare ale umanului, puterea de seducție a eternului feminin. Opera sa este de sorginte expresionistă dar nu dorește să critice societatea sau să exacerbeze trǎirile eului ca la promotorii europeni ai mișcării ci dezintegrează realitatea pentru a-i gǎsi o explicație în picturalitate, și practică “informalul” cu capul întors spre repere asiriene și chiar paleolitice, dacă e să ne gândim cât de bine seamănă Femeile sale cu “Venus de Willendorf” privitǎ prin apele unor cioburi de sticlă.

Gestualismul lui De Kooning are o pulsație puternică, unii critici considerându-l un pictor mai original decât bunul sau prieten Achile Gorky, ce pornește ades de la modele europene “traducându-i” pe Cézanne, Picasso, Kandinsky, Masson în limbaj plastic american, dar de pe pozițiile unei noi, poetice și genuine expresivități. Amândoi practică un colorit intens, strǎlucitor,energetic si vital. De Kooning nu are însă acea constiință americană atât de mult simțitǎ de armeanul Gorky, de Pollock sau Newman şi este atras de vechii maeştri, de Tițian și Rembrandt, mai mult decât de Kandinsky, Mondrian sau suprarealiști. Unii dintre colegii de expresionism gestual ii criticau axarea pe figura umana, considerand ca astfel neaga esenta iconoclasta a curentului.

De Kooning citește mult, îl admiră pe Kierkegaard, considerând la fel ca acesta că totul pe lume își conține opusul.

Este adeptul picturii “acțiune”, a acelei “action painting” cum o numeste criticul Harold Rosenberg. Nu-i place să stea în anticamera “gestului” pregătindu-și mişcările pentru o obține un anume efect, pentru a evoca o anumită idee sau pentru a transmite un mesaj fără echivoc.

Iubește ambiguitatea, gestica fără direcții preconcepute în urmărirea unui gând, unei expresii înrevăzute a lucrurilor din jur. Este avid de prezent. Prima sa participare la o expoziție de grup, are loc în 1942, când îl cunoaște pe Pollock, iar în 1948 își vernisează prima personală, la Egon Gallery, după care activitatea sa plastică și expozițională devine tot mai prolifică, mai dinamica, dar fidela stilului care i se conturase încă din 1939-40.

Pictura sa este o tensiune între aspirații abstracte și legături figurative. “Chiar și formele cele mai abstracte trebuie să semene cu ceva”, spunea el. Părțile anatomice ale unui trup își mărturisesc prototipul real din care au fost metamorfozate de pictor, în spații compoziționale plane, fără adâncime. Corpul uman este de altfel un motiv central al picturii sale, chiar și în Excavațiile din 1950, unde acumuleaza pe suprafața planǎ a tabloului în general de mari dimensiuni, forme anatomice eliptice si înghesuite. Aceste epure și uneori axonometrii ale unei anatomii fragmentate în părți abstracte, dispuse într-un puzzle vizual decentralizat, înlocuiesc volumetrica din lucrǎrile sale anterioare,acoperind pânza asemeni dripping-urilor lui Pollock din aceeași perioadă. Şi aici însă îl putem regăsi pe Joyce, cu al său “stream of consciousness”, flux al constiinței: pictorul metamorfozează impresii din ceea ce numea “non-mediul înconjurǎtor” new-yorkez, și le suprapune arbitrar într-un spațiu fără perspectivă, ce poate fi considerat o “hartă mentală a unui șir de experiențe relaționate de-a lungul timpului”.

În aceastǎ perioadă, De Kooning își formează acea pensulație vehementă din tablourile ce-i vor semna gloria, acea gestica ce pare să scoată din rărunchii pânzei și din matricea timpului istoric și psihologic, femei cu un rânjet ambiguu, ca al Pisicii din Cheshire imaginată de Lewis Carroll, și cu ochii aidoma sculpturilor sumeriene. Femei-monumentale, femei-monștri, și în același timp, femei-venus, senzuale, vulgare, calde, cu avatari în Epoca de Piatră, sau în arta Cicladelor, femei cu o sexualitate primitivă, femei la cumpǎna dintre abstracție și figurație, ca un fel de forțe ale naturii, și în același timp având o fragilitate “de trestie gânditoare” ce-și caută locul în lumea din jur, ce se metamorfozează treptat în ele însele, cucerindu-și identitatea după multe tatonări, în şuvoiul gândurilor ce au determinat gestica pictorului si suprapunerile straturilor de picturǎ, vie, colorată, expresiva, a ductului alb, negru, galben, albastru, rosu, verde. Unii critici au considerat că prototipul acestor femei este mama pictorului, o chelneriță autoritară dintr-un bar marinăresc, din Rotterdam, alții că soția sa, Elaine, dar De Kooning marturisea că îi plac femeile frumoase, iar Femeile pictate de el “erau într-un fel o legătură cu femeile pictate de-a lungul timpului…cu ideea de idol, oracol și cu ilaritatea ei”.

A pictat prima Femeie I în East Hampton, în apropierea oceanului, și “avea senzația acelei nemărginite întinderi de apă” la fiecare tablou al acestei serii. El își explorează gestual pe pânză experiența imediată și tot felul de asociații de idei, formă şi culoare. “În artă, orice idee poate fi bună, important este ce faci cu ea”, spunea De Kooning.

Seria Femeilor arată lupta artistului cu pictura ca mijloc de expresie, efortul lui de a-i scoate cele mai neașteptate sonorități, de a vedea până unde poate ajunge. Dacă la început Femeile lui telurice au scandalizat, ulterior pânzele sale cu femei senzuale gen Marlyn Monroe, au atras comentarii despre dorințele nemărturisite ale subconştientului etalate pe pânză, pentru ca mai târziu, în anii ’60, noua serie de Femei, să aibă o voluptate rubensiană, mărturisită, să fie contextualizate de peisaj, spre deosebire de cele din anii ’50, situate în “non-mediu”, să se relaxeze, abstractizându-se, și paradoxal, căpătând contururi anecdotice.

Însuşi De Kooning îşi explică unele pânze cu lux de amănunte, ce merge chiar până la descrierea profesiei, a stării psihice și sociale a persoanelor imaginare pictate pe pânze de mai mici dimensiuni. În mod ciudat în lucrǎrile sale mai noi, s-a dus nelinistea monumentalelor femei pictate în anii ’50, care răzbătea cu o notă tragică, din zâmbetul nefiresc. Ostentativ. Noile femei au o jovialitate ce transpare în carnalitatea lor senzuală, au o bucurie de a trăi prezentul și nu bănuitele legături cu un trecut ancestral.

În anii ’70, de Kooning a alunecat din ce în ce mai mult pe panta abstracției, dizlocând formele într-un taşism saturat de culoare, cu o energie uneori deconcertantă, pentru a reveni în anii ’80, la pânze unde folosește intens negrul, ca în tablourile sale monocrome din anii ’40, în straturi subțiri de culoare, peste fonduri clare. De Kooning nu a obosit să exploreze realitatea și pe sine însuși în tablouri și chiar în sculpturi, unde uneori încorporează “obiecte găsite” sau dizlocă forma ca în picturile sale de maturitate. “Individualitatea, spunea el, este ca atunci când ai un șoarece ce se foiește prin camera ta. Nu reusești să scapi de ea”. Până la urmă “mergi să te plimbi în propriul tău peisaj”, adăuga De Kooning, subliniind, “e simplu şi te face să te simți bine”.