Pictorul Ben Nicholson (1894-1982) și sculptorița Barbara Hepworth (1903-1975) au făcut față cu succes metamorfozelor artei britanice de-a lungul secolului XX.
Ei au fost adepții unui ideal plastic epurat de sentiment, decantat coloristic, echilibrat ca formă și rafinat estetic. Au expus deseori împreună și chiar au reunit în jurul lor o școală, de la St. Ives, care exploata artistic percepțiile și reacțiile plasticienilor față de peisajul din regiunea engleză Cornwell, aflată pe coasta de sud-vest a Marii Britanii.
La Saint Ives, de altfel, există un Muzeu Barbara Hepworth și un satelit al Galeriei londoneze Tate, unde se poate urmǎri activitatea grupului de pictori, ceramiști și sculptori ce-au fondat aici o colonie de artiști în anii ’20. Atmosfera clară cu lumină intensă și vegetație variată a acestei zone maritime privilegiate, casele văruite înconjurate de grădini înflorite îi atrag și acum pe amatorii de artă să lucreze sau să viziteze galeriile amenajate chiar în foste pivnițe sau hambare unde altădată se săra peştele.
Alături de Ben și Barbara, printre reprezentanții şcolii de la Saint Ives s-au aflat mulți artişti ce și-au câştigat cu timpul un binemeritat renume în panorama artelor britanice, ca John Wells, Berbard Leach, Patrick Heron, Roger Hilton, Terry Frost, Peter Lanyon, Bryan Wynter, etc.
Născut în 1894 la Debham, Buckinghamshire, fiul pictorului Sir William Nicholson, Ben a studiat la Slade School în Londra apoi la Tours, Milano și Pasadena în Statele Unite. A fǎcut parte din societatea artistică de avangardă “Seven and Five”, pe care a animat-o în anii ’20, transformând-o în “Grupul Abstract Seven and Five”, și din grupul “Unit One”, fondat de Paul Nash. În 1933-34 a participat la Paris la expoziția grupului Abstracție-Creație.
Rafinat, echilibrat, elegant în demersul artistic și foarte englez ca sensibilitate, Ben Nicholson pornește de la un realism bine definit. La început picta vaze, instrumente muzicale, sticle după natură, pentru ca ulterior, să treacă de la un cubism picassist cu nuanțe suprarealiste la un realism simplificat, aproape schematic. Eliminând elementele naturaliste pentru a nu păstra decât structurile elementare, a ajuns la o artă abstractă, foarte personală, renumită pentru frumusețea liniei și pentru puritatea desenului. Mai târziu s-a întors la o nouă concepție despre real, simplificat, condensat în forme pure.
“Departe de a fi pentru artist un turn de fildeş unde poate să se refugieze, abstracția a adus din nou arta la domeniul vieții cotidiene”, spunea Ben Nicholson. “Orice soluție pe care o alegem influențează toate echilibrele de forțe fie că e vorba de un meci de forbal sau de mişcarea astrelor”.
Nicholson deschide lumea deseori uniformă a rigoriştilor și puriştilor. El pune accent pe lumină și interpretează cu emoție natura în naturile statice reduse la esență unde departajează cu pricepere planurile, apropiat-depărtat, obiect-suprafață, recurgând la transparențe și vibrații ce amintesc de Turner. Juxtapune deseori în același tablou elemente figurative și abstracte.
Distincția elegantă a desenului, coloritul subtil, rigoarea formelor ce urmăresc o abstracție pură dar nearidă ci plină de o delicată sensibilitate, l-au condus pe Ben Nicholson către universalitate, el fiind singurul englez dintre postcubiști care a atins-o. De altfel este și singurul pictor britanic ce a dezvoltat o pictură abstractă, mergând pe linia neoplasticismului și a lui Mondrian de a folosi forme rectangulare și culori primare sau neutre. Nu le încadrează însă într-o rețea de linii și unghiuri drepte ci le permite un fel de plutire liberă, uneori cu subtile degradeuri de albastru, ce conferă ansamblului un aer poetic.
Idealul neo-plasticienilor capătă o nouă modernitate, mai sculpturală, mai stilizata, după lecția lui Brâncuși sau Isamu Noguchi.
“Problemele cu care se confruntă arta ‘abstractă’ sunt legate de interacțiunea forțelor (…), formele geometrice din arta abstractă nu indică cum se credea o abordare matematică conștientă și intelectuală: un pătrat și un cerc în artă nu reprezintă nimic în sine și prind viață doar atunci când sunt folosite instinctiv și inspirat de cǎtre artist pentru a exprima o idee poetică”.
Deși cucerit de “mistica integritate” a lui Mondrian, “care ar fi vrut să elimine chiar și propria sa plăcere și fără îndoială personalitate în efortul de a atinge un ideal de formǎ perfectă, o armonie niciodată concepută până la el”（Herbert Read), Nicholson interpretează cu o mai mare libertate formele abstracte sau preluate din realitate, cu un lirism discret ce amintește de Keats, Shelley sau chiar de Shakespeare și de acuareliştii englezi cu care poate fi comparat pentru transparența tuşei. Un lirism ce se simte și la prima sa soție, o pictoriță minoră, Winifred, ce căuta abstracția în tablouri sensibile, și la pictorul primitiv Alfred Wallis, pe care Ben Nicholson l-a descoperit în 1928, în Comwell și a cărui viziune l-a impresionat. Acesta tăia forme neregulate din cutii de carton pe care apoi picta, exploatând culoarea fondului natural ca parte a picturii înseși. Lucrarea căpăta astfel calitate de obiect cu o vitalitate și o viață proprie. În unele tablouri-obiect pe care le-a făcut la rândul său, Nicholson a practicat scrijelituri pe o suprafață desenată figurativ, ajungând astfel din aproape în aproape la reliefurile profunde ce i-au definit opera în perioada de maturitate, unde materia netedă, păstoasă, asemănătoare porțelanului, este impregnată de spiritualitate și distincție.
La originea fiecărei picturi a lui se află de altfel un peisaj sau o natură statică. Chiar atunci când formele geometrice se simplifică tinzând spre abstracție, el caută să exprime o temă statică și arhitecturală, făcând apel la un minimum de simboluri și de motive, reliefate în
texturi rafinate coloristic, cu tonuri subtile de alb și gri ce denotă afinități cu halourile și planurile luminoase ale lui Whistler, în maniera căruia picta tatăl său. Semne împrumutate din real (o masă, un pahar etc.) îi vor servi pentru infinite variații de unde se va naste din aproape în aproape un ansamblu de ritmuri și construcții tot mai evoluate.
Cerebral, riguros, Nicholson știe să folosească descompunerea cubistă dar și secțiunea de aur, iar unele dintre planurile sale au eleganța celor pictate de Piero de la Francesca. Pictura sa liniară se impune prin finețea suprafețelor colorate și bogăția ritmurilor ei. Atunci când lucra la reliefurile sale monocrome, Ben considera că “poți să iei o suprafață rectangulară, și să tai o secțiune prin ea un plan mai jos apoi să tai un cerc mai sus, mai adânc, dar fără să atingă planul inferior, și asta crează spațiu. Ești conștient de diferență cu simțurile și este inutil să te apropii de ea cu intelectul, pentru că acesta în loc să fie de ajutor, funcționează ca o barieră”.
Pentru Herbert Read pictura sa reproduce elementele temperamentului britanic și întruchipează pentru englezi “Era Revelației”, “în care noi imagini ale realului sunt descoperite și prezentate în lume pentru prima oară, era cubismului, a Futurismului, Constructivismului și Neoplasticismului”. Dar Nicholson era ostil formularilor teoretice. Arta pentru el este limbajul folosit pentru a prezenta experiența sa asupra realității. Clasicismul lui nu alunecă spre academism se reînnoiește mereu în contact cu realul. Argan îl numea un Canaletto al secolului XX la apusul luminismului european, în contrast cu barocul epocii moderne reprezentat de un alt irlandez-englez Francis Bacon.
Și pentru Barbara Hepworth idealul sculpturii este de a întrupa o viziune universala sau abstractă a frumuseții (1943). Născută în 1903, ea era mai tânără cu nouă ani decât Ben Nicholson. Acesta a mai trǎit șapte după stingerea din viață a soției sale, cu care a avut în 1934, trei gemeni, doi băieți și o fată. În acel an, Barbara a reluat lucrul după nașterea copiilor, în noiembrie, și după cum singură recunoștea mai târziu în arta ei au apărut noi tendințe, “sculpturile au devenit mai formale și toate urmele de naturalism au dispărut și vreme de câțiva ani a fost absorbită de relația dintre obiecte ca spațiu, dimensiune, texturǎ și greutate precum și de tensiunea dintre forme”. Lucrarea Trei forme din 1935 pare să răspundă idealului unei frumuseți abstracte și pure și prezintă afinități cu lucrarea Relief alb a lui Ben din aceeași perioadǎ. La amândoi este manifestă devoțiunea pentru albul pur și sunt suprapuse în relief forme rotunde peste forme dreptunghiulare, forme similare dar diferite în esență, între care se crează tensiuni și interacțiuni, atât la nivelul lucrării cât și în relația dintre ea și privitor, care trebuie să o simtă și nu neapărat sã o înțeleagă.
“Îmi amintesc cum am dat de o pictură cubistă a lui Picasso, într-o cămăruță la etajul galeriei Paul Rosenberg… Era pentru mine ceva cu totul abstract”, Ben Nicholson